OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe Geo Nan l-am cunoscut în 1993, toamna. Eram la Bruxelles, cu o bursă postdoctorală. Pe acelaşi etaj pe care se afla o parte a departamentului de matematică, era şi un culoar cu birouri ale fizicienilor. Figura unuia cu care mă intersectam adesea la lift îmi părea cumva cunoscută, un brunet înalt, creţ. L-am urmărit într-o zi pe culoar, să-i văd numele pe uşa biroului. Sandu Popescu. Intru. „Liviu Ornea, de la Bucureşti“, zic. „Sandu Popescu, Tel Aviv.“ Nu ne cunoscusem. Dar avea un aer care-mi era familiar.

Într-o seară, apare un văr de-al lui din Timişoara, împreună cu un prieten, român, medic anestezist în Germania. Vărul voia să vadă cum e „dincolo“, umbla să se aranjeze. Neamţul era Geo. Cu vreun an-doi mai mare ca mine. Un blond înalt, cu barbă roşcată, care fuma numai Pall Mall fără filtru. Mare iubitor de Led Zeppelin, cum aveam să aflu mai tîrziu, cînd mi-a şi dăruit un tricou imprimat chiar de el cu textul Baby, I’m gonna Liviu. Foarte pedant, dichisit, cu mare grijă pentru îmbrăcăminte, purta haine Camel şi pantofi englezeşti, lucrurile de toaletă şi le ţinea într-un nécéssaire Camel. Nu-l înţelegeam, eu care strîngeam ban lîngă ban din bursă. Dar ne-am împrietenit imediat. Cum la Sandu nu prea era loc, a venit să doarmă la mine, la cămin. Ne-am blindat cu vodcă şi ţigări – ce vremuri bune! fumam pe-atunci... – şi Geo a-nceput să povestească. Avea ce. Timişorean de fel, zicea că se trage din Popa Nan, cel din cărţile de istorie. Avea, pasămite, acte doveditoare. O spunea amuzat, dar serios. Cînta la chitară, se pricepea la desen, făcea caricatură, medicina nu era chiar pasiunea lui.

Nu se putea întoarce la Timişoara, se obişnuise prea mult cu traiul mai cuprins, cu viaţa mai aşezată. Dar reluase legăturile cu o fostă iubită din studenţie, cunoscută acum o veşnicie, la Costineşti – urma o poveste romantică şi încă o sticlă de votcă. Fata era din Bolintin, profesoară de filozofie. „Bozo“, am zis. A rămas siderat şi vag gelos. O ştiam bine, fusesem colegi de generaţie. Cu numele ăsta, şi din Bolintin!, nu puteau fi două. Iată că aveam şi istorie comună. Între timp, Bozo făcuse şi dreptul, iar acum începea să cîştige chiar bine, avea sau lucra la o firmă. Nu-i prea venea să plece din România. Iar Geo, boem, cu gîndul numai la următorul concert Guns N’Roses, nu era chiar o garanţie de stabilitate. A durat aproape şase ani s-o convingă. S-au căsătorit în noiembrie 1998, la Münster. Cu Geo mă mai întîlnisem cînd şi cînd, în Germania, în Franţa – dar pe Bozo n-o mai văzusem de ani buni. Cum, în perioada aceea, eram la Institutul Max-Planck din Bonn, am putut merge la ceremonia de la primărie. A fost de-un haz nebun, cu traducerea fiecărei fraze pentru Bozo, care habar n-avea de germană, cu morga ultragiată a funcţionarei nemţoaice care nu pricepea de ce ne amuzăm. Apoi am mers – eu, pentru prima dată – la un restaurant indian. Am continuat acasă la Geo, într-un decor rock din anii şaptezeci. A fost tare frumos. Geo era fericit, Bozo părea un pic temătoare. De-atunci nu i-am mai văzut. Ştiu doar că Bozo a murit de-un cancer, după vreo doi ani.