OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tot din misivele schimbate cu tatăl dumitale am înţeles că eşti o persoană intransigentă şi cu convingeri pe care nu eziţi să le afirmi răspicat, indiferent la daunele pe care le-ar putea produce.

 

Nu pot decît să îţi admir încăpăţînarea de a nu face compromisuri şi rigoarea argumentaţiei reci. Sînt calităţi rare. Le aveam şi eu cîndva, dar n-aş spune că azi mă bîntuie nostalgia după vremea aceea. Îmi amintesc, de exemplu, că, pe la începutul anilor ’90, am stat de vorbă cu un domn la care ţineam mult, un om de vîrsta şi experienţa tatălui dumitale, ca să nu mai vorbesc despre convingeri, pe care l-am întrebat direct, fără menajamente – unde să încapă loc de menajamente în chestiuni de ideologie? –  „Cum a fost posibil? Indiferent cît de sincer aţi crezut voi, au murit oameni. Ştiaţi. Cum aţi acceptat?“. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, în orice caz, nu ceva atît de clar şi răspicat cum mi-aş fi dorit: era o perioadă în care inteligenţa mea justiţiară nu accepta nuanţele, griul nu exista pentru mine. Ştiam că l-am făcut să sufere, dar ce contează un pic de suferinţă pe lîngă toată dreptatea care, nu mă îndoiam, era de partea mea. A fost ultima oară cînd ne-am văzut. A murit în 2003, departe de ţară. Oare dacă îţi spun că sper că mi-a iertat superbia, ai să mă înţelegi sau ai să-mi condamni lipsa de vigoare? Am avut nenumărate asemenea discuţii şi cu  tatăl meu.

 

Întrebarea „Cum a fost posibil?“, pusă, strigată chiar, cu tot patosul de care era în stare sinceritatea mea corozivă, revenea ca un refren sîcîitor. Trebuie să-ţi spun că tatei nu-i făceau mare plăcere aceste şedinţe de demascare aproape, în care tonul meu devenea, pe măsură ce se lungeau convorbirile, nesăbuit de inchizitorial. S-ar putea să te intereseze răspunsul cu care tatăl meu a pus capăt acestor colocvii: „Dacă nici după ce l-ai citit pe Relu n-ai priceput, înseamnă că nu poţi înţelege“. În caz că nu ştiai, Relu este numele de alint – sper să ne ierţi frivolitatea – al părintelui dumitale. Revin: tata nu voia să spună că nu e nimic de înţeles, ci doar că eu, cel de atunci, eram incapabil să înţeleg. Acum ştiu că avea (şi el!) dreptate.

 

Ei bine, am impresia că mesajele pe care, sporadic, le schimbi cu tatăl dumitale sînt mult apropiate de discuţiile dintre mine şi tatăl meu. De fapt, mi-am luat libertatea să-ţi scriu ca să-ţi semnalez articolele părintelui dumitale despre Mihail Sebastian din Dilema veche, numerele 218 şi 219. Citeşte-le cu atenţie! Cu inteligenţa dumitale remarcabilă, de care nu mă îndoiesc, nu vei întîrzia să observi că nu doar despre contradicţiile lui Mihail Sebastian e vorba în ele. Dacă şi după aceea vei spune că nu înţelegi, atunci cred că nu mai e nimic de făcut, eşti condamnat să rămîi cu logica dumitale de fier şi cu răceala groenlandeză a lipsei de nuanţe. Sper din tot sufletul că te mai poţi salva.