BIFURCAŢII. Ce-are sula cu prefectura?

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Oare cum ar reacţiona jurnaliştii care ar primi pe fluxul de ştiri un anunţ ca acesta: „Societatea de Ştiinţe Matematice din România organizează o dezbatere pe tema predării limbii şi literaturii române în liceu. Întîlnirea, găzduită de Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti, va fi moderată de prof. dr. Liviu Ornea, secretarul ştiinţific al facultăţii“? Şi oare cîţi profesori de română ar accepta să participe?

Asta m-am întrebat cînd am aflat că „Societatea Academică din România (SAR), SIVECO România şi Institutul Cultural Român (ICR) vă invită marţi, 26 mai, la dezbaterea «Cum predăm ştiinţele exacte în şcoală? O propunere de reformă». Evenimentul va avea loc între orele 11.00-14.00, la Institutul Cultural Român, str. Aleea Alexandru, nr. 38. La dezbatere, care va fi moderată de jurnalista Rodica Culcer, vor participa, între alţii, ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, preşedintele ICR, Horia-Roman Patapievici, şi directorul de cercetare al SAR, Sorin Ioniţă“. Înţeleg că domnul Patapievici participa în calitate de gazdă (ba chiar, prima sa specializare i-ar da dreptul cu asupra de măsură să se pronunţe în privinţa temei), dar, cu tot respectul, ce competenţă are doamna Culcer să modereze o discuţie despre predarea ştiintelor exacte? Nu ştiu nici competenţele domnului Sorin Ioniţă; îl citesc, cu plăcere şi folos, ca analist politic şi economic – dar se pricepe şi la predarea matematicii? Iar coordonator de proiect e domnul Cristian Hatu, membru al Societăţii Române de Filozofie Analitică şi al SAR. Este, probabil, un om competent în domeniul său; dar în predarea ştiinţelor exacte? Oare cum nu-şi dau seama cei de la SAR că, procedînd aşa cum procedează, aruncă în derizoriu o discuţie despre o temă cu siguranţă importantă?

Între timp, mi-au parvenit şi cîteva informaţii despre respectiva întîlnire, inclusiv colorate prezentări power point. A vorbit, de exemplu, domnul Radu Jugureanu, fost profesor de matematică, acum angajat al SIVECO. Prezentarea sa nu avea nimic de-a face cu ştiinţele sau cu predarea lor, ci era pură propagandă pentru SIVECO şi pentru tehnicile de „E-learning“ etc. Recunosc, sînt părtinitor: am o „ură neîmpăcată“ pe toate aceste aşa-zise metode moderne de predare, care au făcut corp comun cu cea mai odioasă limbă de lemn a unor pedagogi. Nu cred că trecerea de la cretă la marker şi de la marker la proiector şi utilizarea unor softuri dedicate va schimba ceva. La vie est ailleurs. A fost şi o expunere a domnului Valentin Stoica despre o variantă alternativă de predare a fizicii. Frumos, incitant – cît de corect, nu eu pot decide –, dar, de fapt, fineţuri inutile. Nu asta e problema.

Din păcate, despre învăţămînt toţi îşi dau cu părerea, probabil în virtutea faptului că toţi au fost şcoleri, mai mult sau mai puţin oneşti. Multă dreptate are Andrei Pleşu cînd aminteşte că şcoala se simte acum chemată să formeze „competenţe“, şi nu, ca înainte, oameni „educaţi“. Păcat doar că unii înţeleg din asta că nici nu e nevoie de competenţă. În nimic. Nu mai departe de săptămîna trecută, în Dilema veche, am citit iarăşi nişte panseuri ale lui Ciprian Ciucu, un domn care crede că se pricepe la învăţămînt, „performează“ (un termen de el folosit) mereu pe tema asta şi se ia foarte în serios.

E treaba SAR cum crede de cuviinţă să cheltuiască banii obţinuţi pentru diverse proiecte. E treaba doamnei ministru dacă acceptă să onoreze asemenea „evenimente“. Eu, unul, m-am săturat de mese rotunde, simpozioane, conferinţe şi workshopuri în care se toacă inutil timpul şi banii. Soluţie la problemele învăţămîntului s-ar putea găsi. Numai să vrem. Nu de proiecte şi discuţii e nevoie, ci de programe bune. Pe astea trebuie să le facă un număr foarte restrîns de universitari care să aibă mînă liberă de la minister. Universitari specializaţi în domeniul pentru care fac programa (curricula, pardon), nu pedagogi, nu psihologi. Aceştia din urmă pot să ne spună, de pildă, la ce vîrstă e capabil copilul să asimileze un anume grad de abstractizare; dar nu au a decide asupra noţiunilor care trebuie predate – n-o pot uita pe doamna Dakmara Georgescu cerînd, pe la începutul anilor ’90, predarea geometriei descriptive (!?) în liceu. Cei care fac programele, oameni competenţi în domeniul lor, trebuie lăsaţi în pace, nu au de ce să discute cu nimeni, nu au de dat socoteală, nu e nevoie de dezbateri, nu trebuie ca ziariştii să fie de acord, nu trebuie consultată opinia publică. Odată concepute programele, ar trebui un set de manuale elaborate tot de universitari numiţi de minister şi care să aibă libertatea să-şi aleagă colaboratorii. Nu are nici o importanţă dacă vor fi manuale originale sau traduceri ale unora străine, nu încape orgoliu aici. Ne trebuie manuale bune, făcute de specialişti. Nu orice profesor de şcoală, oricît de bun, poate scrie un manual bun. Dincolo de aceste adevăruri elementare, începe joaca (pe bani grei) a manualelor „alternative“, a culegerilor de probleme şi a altor afaceri mai mult sau mai puţin oneroase.

Nu inventez eu roata. Cam aşa cred că s-a procedat prin anii ’60 la matematică şi rezultatul a fost excelent (nu am nostalgia comunismului, ci a manualelor de liceu de matematică de atunci: manualul Dinculeanu, de exemplu, la „Analiză“).

Ei, cam asta ar fi. Succes la dezbatere!

Recomanda articolul prin: