OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sau rapidist, bunaoara, ca mine? Care intii, la prima, prima tinerete, am fost stelist, ca bunicu’, dar cind, intr-a doua, m-am mutat cu casa si cu scoala in cartierul Grivita (rosie, daca nu-i cu suparare) si am inceput sa recit cu foc poezii patriotice in curtea IMMR-ului, la monumentul lui Vasile Roaita (cel cu sirena, 16 februarie, sper ca n-ati uitat), am trecut cu arme si bagaje la concurenta: presiune sociala mare si din toate directiile, n-am putut evita compromisul, am intrat in rind (si, sincer sa fiu, nu ma caiesc nici azi).

Desi tradat in amor, bunicu’ n-a pus la inima, a-nteles.
Si totusi, ce inseamna sa fii stelist? Bunicu’ il apucase pe Voinescu; pina in 1983, cind s-a prapadit, a schimbat nu stiu cite loturi de jucatori, cred ca pe ultimii nici nu-i mai stia, dar tot stelist a ramas. Cu cine tinea? Acum, jucatorii se schimba si mai des, vin care dincotro, vorbesc (si pier) fiecare pe limba lui, de multe ori trec de la o echipa la dusmana ei jurata (profesionisti, desigur, nu se-ncurca-n-sentimente ca suporterii). Stelistul Dorinel Munteanu ajunge simbolul Clujului, apoi sare sa salveze Pitestiul. Viorel Moldovan se muta de la Nantes la Timisoara, apoi la Rapid (bine ca s-a oprit la noi!) si iute devine sufletul echipei. Se schimba si stilul de joc, odata cu jucatorii si, mai ales, cu antrenorul.

De patron, finantator, actionar principal sau cum i-o mai spune, ce sa mai vorbim: o echipa se vinde ca o cireada-n obor, en détail, la jucator adica, sau en gros, dupa cum cere piata: Netoiu da Craiova si ia Dinamo, Craiova e luata de Mititelu, din Rapid vrea si Nati Meir o feliuta, Steaua e inca a lu’ Gigi... Ce fauna! Si-atunci ce ramine? Ce legatura poate fi intre Voinescu si Carlos? Sau intre Tamango, Sandu Neagu, Bumbescu si Nasturescu, pe de-o parte, si Copos, Valvis pe de alta? Dar intre Titus Ozon si F.C. National? E de ajuns un Cornel Dinu ca sa asigure continuitatea la Dinamo? Unde s-a nascut vesnicia, va-ntreb, la sat sau la stadion?
O fi existind, mai stii, un „spirit al echipei“, un ce inefabil care dainuie dincolo de mitocania agramata si de agresivitatea patronilor, a managerilor memeisti, dincolo de putinatatea talentului jucatorilor. Ce altceva ii poate face pe suporterii excedati de bilbele si de neputinta fotbalistilor sau antrenorilor sa continue sa iubeasca neconditionat (pina la moarte, fireste) abstractiunea numita Steaua sau Dinamo?

La urma urmei, daca va fi existind un spirit national, mare si cuprinzator cit roata carului, care ne face sa pretindem ca ne iubim Tara, asta pe care n-o cunoastem decit pe bucatele, care ne inspira ineptii precum mindria (sau rusinea) de a fi roman, un spirit mai micut, dar nu mai putin important, desi mai de cartier, un spiridus, de fapt, al cite unei echipe, de ce n-ar fi? Probabil ca un adevarat fan al Timisoarei lui Marian Iancu e mindru de Dembrovski al lui, care are statuie in Mexic si pe care nu l-a vazut in viata lui jucind, cam tot asa cum se umple Gigi de „legigitima“ mindrie patriotica atunci cind il sageata amintirile din manualele de scoala despre Stefan cel Mare si, pardon, Sfint. Ceea ce nici nu e de mirare, pentru ca, asa cum stie oricine se uita la televizor sau citeste gazetele sportive, amindoi, si Stefan, si Dembrovski, au scris, la vremea lor, istorie.

Dar minunea cea mai mare e ca oamenii astia, fanii, care va sa zica, accepta fara sa clipeasca regula jocului fotbalistic, nu-i deranjeaza ca echipa e vinduta, cumparata, schimbata, data-n gaj, ca din locala, devine multinationala, asta cind nu intra cu totul pe mina strainilor de cartier, neam si tara. Asa se-nvata economia de piata. Sigur, au ei ce au, ca doara oameni sint, cu tiganii si cu negrii, dar numai cind joaca prost sau la adversari. Asa ca, de cind s-a reluat campionatul, desi rapidist, ma tot rog sa joace israelianul Saban bine, sa nu ajunga – Doamne fereste si apara! – tot poporul stelist, in frunte cu arhanghelul Gigi, antisemit. Cita vreme vrea doar pamint, inca e bine, numai sa nu dea Dumnezeu cel sfint...