OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La sfirsitul unei expuneri in care conferentiarul daduse si explicase o multime de rezultate adinci si complicate, un mare matematician, Eugenio Calabi, i-a cerut vorbitorului: „acum da-ne si ceva sa luam acasa“. Sa spuna, adica, un lucru simplu, intuitiv si semnificativ, o idee care sa rodeasca.
Nu ierarhii incerc, asadar, sa fac, ci un simplu bilant. Vreau sa vad ce iau cu mine dintr-un an.

n Dintre cartile citite, in primul rind, surpriza numita Dublul. Un roman, debutul Arei Septilici, o carte ciudata, despre care cred ca s-a scris prea putin. Mai ales atmosfera fabuloasa din prima parte mi-a placut, dar si joaca intertextuala din ultima. Apoi, Belle du Seigneur – m-am incumetat, in sfirsit! –, carte coplesitoare prin dimensiuni, prin patos si, mai ales, prin minuirea limbajului; altfel, alaturarile de Proust, de Musil mi se par cam hazardate. in fine, Une histoire d’amour et de ténèbres, o carte corpolenta (cum ii placea tatei sa spuna) a lui Amos Oz, o tulburatoare poveste autobiografica, centrata pe figura enigmatica, dureros de stranie a mamei; o istorie a, mai ales, anilor din preajma constituirii Israelului, o privire si tandra, si lucida, chiar nemiloasa, uneori, asupra conditiei evreiesti. intre atitea incrincenari, o carte frumoasa, nu chiar senina – ar fi si greu! –, dar cumpanita, cinstita – cred –, cu mult umor si care face mult bine.

n Dintre spectacolele de teatru, fara nici un dubiu, Hamletmachine al lui Dragos Galgotiu si al actorilor de la Odeon. Un spectacol expresionist de o rara frumusete in care, nu stiu s-o spun mai bine decit in cronica pe care am scris-o pentru Teatrul azi, „forma naste continut si inteles“. De asemenea, Godot-ul lui David Esrig, cel mai nelinistitor, pentru mine, dintre cele vazute pina acum. Nu imi imaginez o mai limpede demonstratie ca un regizor poate fi original – si inca cum! –, chiar respectind aproape milimetric textul si indicatiile autorului. E atita rigoare in felul in care Esrig intelege textul si in jocul actorilor, incit m-a dus gindul la matematica, la stiinta, in general, unde creativitatea nu e siluita, ci potentata de necesitatea rigorii si a claritatii. Si cum ideile (bune) circula repede, am regasit elemente importante de scenografie in spectacolul, foarte bun, de altfel, facut de Tompa Gábor la Sfintu Gheorghe. Tot la amintiri frumoase, desigur, Quartett-ul montat la Odeon de Bob Wilson. Si, dintre lucrurile care mi-au placut si la care ma intorc oricind bucuros, Unchiul Vanea de la Bulandra, spectacol ramas la fel de frumos si de proaspat ca acum cinci ani; dintre cele vazute de mine, pe scena sau pe ecran, e cel mai bun. De esecurile clamoroase incerc sa uit („teatrul prost dauneaza moralului“, spune Harry din Dorian Gray); dar de Purificarea lui Andrei Serban si de Livada de visini stricata de Claudiu Goga nu pot.

n Vreo trei sau patru teoreme care mi-au iesit dupa multa munca alaturi de citiva colegi matematicieni, de aici si de aiurea. Placerea orelor petrecute impreuna, la tabla. Alte rezultate care nu s-au lasat demonstrate.
n Citiva studenti minunati cu care am lucrat bine si regretul ca toti, fara exceptie, au ales sa plece la doctorate in strainatate. Le-am scris recomandari, pe unii am incercat sa-i plasez la prieteni: asa, lucrind in acelasi domeniu, poate mai pastram legatura, poate ajungem sa si colaboram.
n Nervi macinati de lupte sterile in speranta, desarta, incep sa cred, ca invatamintul si cercetarea de la noi pot fi reformate. Zarva inutila.
n Citeva plimbari printr-un Paris fabulos, parca mai frumos decit l-am vazut vreodata, intr-un septembrie blind si insorit cum rar le-a fost dat chiar parizienilor de vieille souche sa prinda.
n Citeva seri baute lung cu prieteni buni si dragi.

n O saptamina frumoasa la 2 Mai.
n Si un mic fragment dintr-un roman vechi pe care l-am citit abia anul asta, Marsul lui Radetzky, de Joseph Roth, si care nu-mi mai iese din cap: „Pe vremuri, inainte de razboi se vorba despre cel din 1914-1918t, atunci cind aveau loc evenimentele relatate in paginile de fata, viata sau moartea unui om nu devenisera inca indiferente. Cind cineva parasea lumea celor vii, nu venea imediat altcineva sa-i ia locul pentru a-l face uitat pe mort, raminea un gol din care el lipsea, iar martorii apropiati ori departati ai disparitiei sale erau uimiti de fiecare data cind privirea lor intilnea acel gol. Cind focul distrugea o casa, pe o strada, locul nenorocirii raminea multa vreme pustiu, pentru ca zidarii lucrau incet si cu grija. Cind vedeau locul pustiu, vecinii de alaturi, ca si trecatorii intimplatori, isi aduceau aminte de forma si de infatisarea casei disparute. Asa era pe-atunci“.