OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În unele cazuri apare cîte o contribuţie originală. Avantajate, din acest punct de vedere, sînt domeniile experimentale, unde studenţii pot face efectiv ceva util, sau informatica, automatica, ingineria, unde, iarăşi, lucrarea de disertaţie poate conţine o parte practică originală. Altfel stau însă lucrurile în ştiinţele fundamentale şi, îndrăznesc să cred, în umanioare. La matematică, de exemplu, se pot da alte demonstraţii, se pot completa demonstraţii lăsate în suspensie în textele studiate, se pot rezolva exerciţii, găsi exemple noi etc. – o asemenea lucrare de disertaţie e una foarte bună. Dar asta nu înseamnă că ea e originală în sensul că aduce ceva fundamental nou, care s-o facă publicabilă. Ar fi şi absurd să ne imaginăm că, în orice domeniu ştiinţific sau umanist, ar putea apărea anual atîtea lucrări publicabile cu autori care au cinci ani de experienţă în domeniu. E de la sine înţeles că nu se pune problema originalităţii, în sensul posibilităţii publicării, la lucrările de licenţă. Excepţiile, extrem de rare, sînt cu atît mai de apreciat. Dar, repet, o lucrare de licenţă sau disertaţie poate fi perfect onestă fără să fie publicabilă. Despre „originalitatea“ lucrărilor de grad ale profesorilor de generală şi liceu nu are rost să discutăm – de cele mai multe ori nici compilaţii nu sînt, munca a fost numai de transcriere şi făcută fără credinţa călugărilor de altădată. Mă grăbesc să spun că lucrările de doctorat se supun altor criterii. Acestea trebuie să fie originale în sensul publicării. Indiferent dacă rezultatele sînt importante sau nu – asta e o cu totul altă discuţie – ele trebuie să fie noi. O lucrare de doctorat, în orice domeniu, ar trebui să poată fi publicată, nu poate fi doar o compilaţie.

Întrebat, mi-a răspuns candid că alţii şi-au publicat lucrări de licenţă şi disertaţie mult mai slabe. În plus, aşa se cîştigă puncte necesare în cazul unui transfer... Am scris imediat editurii, am protestat şi mi s-a răspuns ingenuu că s-a mers cumva pe încredere, că s-a „avut garanţia că fostul dvs student a vorbit şi are acceptul folosirii numelui dvs“. E vorba despre o editură (www.bibliotecadigitala.ro) care nu face decît să vîndă ISBN-uri şi încurajează publicarea lucrărilor de licenţă şi disertaţie: „Misiunea editurii noastre este publicarea de carte, la standarde înalte de calitate, cît mai convenabil pentru cadrele didactice – şi nu numai. Cartea dvs. – lucrarea de licenţă, culegerea, romanul, volumul de versuri, uitate în sertar – poate fi acum publicată, pentru că avem soluţii inovative de minimizare a costurilor, chiar în condiţiile unor tiraje mici“. După cum se vede, singura problemă e preţul, ce se pune între coperţi nu contează. Editorii nu par să ştie ce înseamnă referent, habar nu au că e treaba lor, nu a autorilor, să-l găsească şi, eventual, să-i plătească munca. Ce fel de editori sînt aceştia? Ce fel de editură/afacere conduc? Cîte asemenea buticuri or funcţiona în ţară? Se pare că numai cine nu vrea nu-şi poate publica azi, cu ISBN, orice-i trece prin cap. Zău că parcă era mai bine cînd numai la „Litera“ se putea publica în regie proprie: acolo existau redactori de specialitate şi referenţi, nu trecea chiar orice.

Sper din tot sufletul că printre cititorii Observatorului nu se află şi unii pentru care acest articol e unul de publicitate pentru sfînta editură în chestie. Dar, mai ştii? Mare lucru hermeneutica...