OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O petrecere intre studenti de azi, oameni tineri, cultivati, frumosi si luminosi, pe la douazeci de ani. Bautura multa, mincare, muzici. Chitare. Cintari. Aici incepe, pentru mine, surpriza. Copiii stiau bine (aveau, pentru ajutor, si caiet cu texte si partituri) si cintau frumos, unul dupa altul, cintece ale lui Ducu Bertzi, Mircea Vintila, Vasile Seicaru, ma rog, toata floarea actuala si trecuta a folkului romanesc. Sigur, cintau si Phoenix, stiau si Dan Andrei Aldea...

Era acolo toata adolescenta mea. La fel se mergea si atunci la „ceaiuri“ sau in tabere, cu chitara si caietul. La distanta de o generatie si mai bine, nici o diferenta.
Chiar fara sa ma pricep foarte mult la muzica, imi pot da seama ca ceea ce cinta acum Phoenix e doar o palida replica la ce facea in anii saizeci si saptezeci. Vocile lui Covaci si Baniciu nu mai duc, au obosit, Mica tiganiada suna altfel acum, ca si toate remake-urile pe care le face Baniciu singur. Mi-e clar ca daca noi, cei din generatia mea, ii ascultam in continuare cu placere, e pentru ca ii avem in urechi si in ochi pe cei de-atunci. Iar daca m-as duce la concertul Rolling Stones, ar fi tot ca sa-mi retraiesc cumva adolescenta, sa recuperez ce n-am putut avea atunci, nu ca sa le ascult ultimele melodii. La fel cum s-a intimplat cu Jethro Tull.

Dar tinerii de azi? Oare ce le spune lor Phoenix? Nici nu erau nascuti cind au plecat ei din tara. Mi-am zis intii ca sint niste nostalgii contrafacute, poate induse de parinti, poate vag culturale. Dar nu, nu e nici un fel de nostalgie. Pur si simplu le place aceasta muzica (nici nu-i de mirare!). Mai mult, ce m-a uimit a fost disjunctia perfecta pe care o fac ei intre muzica si contextul politic in care a aparut. Stiu, desigur, despre Cenaclul Flacara, dar nu-i deranjeaza defel ca tot ce cinta ei de acolo provine. Stiu si de incercarea de resuscitare de dupa ’89, „Totusi iubirea“. Nu vad nimic rau in asta. Eu ma crispez si acum cind il aud pe Socaciu, chiar daca imi cinta colinde. Ei n-au deloc asemenea retineri. Stiu, dar nu-i deranjeaza, ca Alifantis si Pittis si altii cintasera si „Traiasca-n fericire si liniste poporul,/Traiasca Romania, traiasca tricolorul“ (In fond, ce-i rau in asta? Pentru textul integral, al lui, fireste, Adrian Paunescu:

http://www.versuri.ro/versuri/kljfk_cenaclul+flacara+tr+iasc+romania.html.) Cel mult ii amuza. Iar despre unele versuri ale lui Paunescu nu se sfiesc sa spuna: „genial“... Dimpotriva, singurul deplasat trebuie ca eram eu incercind sa le explic (manii de profesor) ca Paunescu instrumentalizase muzica asta care, luata separat, era, sigur, frumoasa; ca profita de entuziasmul adolescentei noastre si de talentul unor artisti ca sa-l preamareasca pe Ceausescu in beneficiu personal; ca au fost si folkisti care n-au marsat, s-au tinut deoparte; ca imi vine greu sa cred ca a fost cineva inocent, macar de la un punct incolo, in toata povestea aia. imi dadeam seama ca sint ridicol si vorbesc in gol. De fapt, muzica imi placea si mie, m-am surprins ca inca stiu versurile. Ba, parca nici „Traiasca Romania...“ nu suna atit de rau...
Da, rezista bine muzica asta. Si, iata, ceea ce, atunci, mi se parea, cred ca nu numai mie, un limbaj foarte contextual si marcat de atmosfera politica se dovedeste a fi independent de context. Sau poate exagerez si incarc cu politic ceea ce nici atunci nu era asa.

Tinerii de azi par extrem de putin preocupati de istoria acestei muzici, de compromisurile mai mari sau mai mici pe care le-au facut solistii, actorii. Le e de-ajuns ca muzica-i frumoasa. Le place si o cinta.
Cu literatura n-o fi la fel? Pe citi dintre tineri ii mai intereseaza scaderile, compromisurile unor scriitori, flirtul, concubinajul sau chiar mariajul cu acte in regula, mai lung sau mai scurt, al unora cu comunismul sau cu extrema dreapta? Citesc, probabil, ce rezista din ei, ignora restul. Pare sa fie asa un divort intre preocuparile si obsesiile noastre si ale lor! Tarele noastre nu-i ating, nu sint ale lor. Si, in general, putin le pasa de ce-am trait noi si cei inca mai virstnici. Nu sint sigur ca au intru totul dreptate. Dar, cine stie, poate ca indiferenta lor e (va fi) mai productiva decit inversunarea generatiilor mai vechi. Oricum, ei sint tineri: nu ma indoiesc ca vor avea cistig de cauza.