Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2007   |   Septembrie   |   Numarul 390   |   BIFURCATII. Cind imbatrineste un profesor

BIFURCATII. Cind imbatrineste un profesor

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Ca in orice profesie, si pentru profesorii universitari exista o virsta de pensionare. in majoritatea tarilor europene, la aceasta virsta, pensionarea este obligatorie, indiferent de cit de activ si productiv este, in acel moment, respectivul cadru didactic sau cercetator, indiferent daca inca are vreun doctorand care urmeaza sa prezinte teza.

Legile sint stricte si se respecta: omul e nevoit chiar sa elibereze biroul (cei din Vest au ce elibera), hirtii, documente, articole strinse intr-o viata de munca si care nu au loc acasa sint acum ingramadite in cutii uriase de carton care stau, de obicei, citeva luni bune, in vreo sala comuna in asa fel ca cine are nevoie sa-si ia ce doreste; ce nu se ia se recicleaza. in cazurile fericite, pensionarilor activi li se mai gaseste loc in cite un birou comun. S-ar zice ca, la urma urmei, nu e nici o drama: cine vrea sa faca in continuare cercetare e liber s-o faca, nimeni nu-l opreste sa mearga la biblioteca, sa vina la conferinte si seminarii, sa lucreze acasa.
Nu e chiar asa. E nevoie de fonduri pentru deplasari, achizitii de carte, materiale si cite altele. Si, mai ales, e nevoie de atmosfera aceea extrem de stimulativa dintr-un colectiv de cercetare.

La noi, legea e, aparent, mai clementa. Conferentiarii si profesorii pot activa, la cerere, pina la saptezeci de ani. Cel interesat are de facut o cerere care trebuie discutata si aprobata de Consiliul profesoral. Pare simplu, dar nu-i deloc asa. in primul rind, pentru ca nu exista niste criterii clare in baza carora sa se decida prelungirea. in „instructiunile“ venite „de sus“, adica de la rectorat, se spune ca „trebuie avute in vedere“ activitatea didactica, de cercetare si disponibilul de ore al catedrei in care activeaza solicitantul. Or, calitatea actului didactic nu este la noi evaluata regulat si cit de cit „obiectiv“, conform unei grile sau unor cerinte bine formulate. Atunci cum stabilesc membrii Consiliului cine are o activitate didactica buna si cine nu? Dupa ureche, evident, dupa ce mai spune un student sau altul, dupa cum „se stie“. La fel, ce inseamna o activitate de cercetare care sa justifice prelungirea? Cum se masoara? in numar de articole? in calitatea publicatiilor? Daca asemenea criterii ar fi clare, votul Consiliului ar fi superfluu, totul s-ar reduce la o chestiune administrativa si s-ar evita momentele penibile la care asistam azi, cind cei care solicita prelungirea, ei insisi, in genere, membri in Consiliu, sint literalmente la mina colegilor si a conducerii. Ce „discutie“ serioasa a candidatului la prelungire poate avea loc in conditiile astea? Si cine s-o faca? Acei colegi de generatie care-si asteapta rindul la „discutie“? Sau cei mai tineri care, aproape sigur, i-au fost studenti? Cum sa te apuci sa-l „discuti“ pe fostul tau profesor, eventual sa-i spui ca a tinut si tine in continuare cursuri proaste? Chiar la vot secret (vorba vine, oamenii stau unul linga altul, oricine vrea vede cum voteaza vecinii), cum sa-l tai pe colegul tau de catedra? in schimb, ce mana cereasca pentru cei care, pina la urma, decid, sa stie ca au la dispozitie, in unii ani, aproape jumatate din membrii Consiliului, oameni care depind de ei...

Asemenea lui Pilat, conducerea universitatii se spala pe miini si lasa facultatile sa-i faca treaba murdara. Pe de o parte, universitatea cere economii, ne tot arata pisica atragind atentia asupra proastei gestionari a fondurilor, blocheaza promovarile la posturi de conferentiar si profesor, impune un numar aiuritor de mare de studenti pentru o grupa de master (dupa buget). Pe de alta parte, ipocrita, lasa prelungirile la latitudinea facultatilor. Nu ar fi normal ca, daca tot vrea economii, sa isi asume decizia administrativa, deci impersonala, si sa nu mai accepte nici o prelungire? Sau macar sa instituie niste criterii clare (de exemplu: unul-doua articole in reviste internationale publicate in ultimii doi ani, apartenenta la colectivul unui grant de cercetare cred ca ar fi dovezi suficiente de activitate sustinuta) care sa elimine umilitoarea procedura actuala, a votului. Dar e oare cineva interesat sa limpezeasca lucrurile?

 
 
 
Cele mai citite articole
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Speranța lucidă a Bucureștilor
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
BIFURCAŢII. Absolvenţii
Endemicul plagiat în şcoala românească
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire