Cum vă spuneam, o săptămînă
lungă, sinistră, de campanie am tot citit la cartea lui Ernu,
Ultimii eretici ai imperiului. Am citit încet, cu „pauze de
gîndire“, cînd fascinat de îndrăzneala ideilor
şi a paradoxurilor, de inteligenţa jucăuşă a personajelor, cînd
intrigat de obrăznicia enunţurilor şi, mai ales, de implicaţiile
lor. Citeam şi, uneori, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Mă opream
şi-mi aminteam cum a fost, ce-am trăit, atît cît am
apucat eu din comunism. Pericolul acestei cărţi fermecătoare,
capcana în care riscă să cadă personajele, care nu mai au de
mult ingenuităţi – unul a trecut şi prin Gulag – şi
pendulează între cinism, dezabuzare şi patimă abia ascunsă,
vine din prea aplicata nivelare a asperităţilor.
Privirea „de sus“, superioară,
asupra comunismului şi a capitalismului deopotrivă eludează
„istoria mică“, sumedenia de detalii care, de fapt, compun viaţa
noastră. Iată, concluzia că, excepţie făcînd escrocii,
toţi am servit sistemul, inclusiv disidenţii, pentru că şi ei au
acţionat în spiritul şi în interiorul sistemului, are
drept consecinţă egalizarea vinii. Privind din înalt, aşa o
fi. La limită, toţi am făcut măcar compromisul de a merge la
şcoala comunistă, legitimînd-o şi, odată cu ea, sistemul pe
care-l reprezenta. Dar eu tot cred că vina nu e egal împărţită
şi că gesturile disidenţilor valorează mai mult decît frica
mea şi-a celorlalţi. Şi-atunci, în afară de etalarea
inteligenţei, la ce serveşte un asemenea enunţ?
Mergînd pe firul argumentaţiei,
cele două personaje cad de acord că, dînd la o parte Gulagul,
nici unul dintre sisteme nu e mai bun decît celălalt:
opresiune a politicului într-unul, opresiune a economicului în
celălalt – efecte comparabile. Fericiţi nu sînt oamenii
nici în capitalism, cum n-au fost nici în comunism.
Recunosc, în multe dintre poziţiile lor, clişee ale stîngii
caviar – mult mai inteligent formulate, desigur –, recunosc
discuţii pe care le am cu prieteni stîngişti sau cu anarhişti
din Vest sau din Rusia. Foamea şi îmbuibarea sînt la fel
de iraţionale, spune, de exemplu, unul dintre corespondenţi. De
acord. Şi totuşi, parcă e o diferenţă între a nu avea şi
a avea în exces, avînd posibilitatea să spui „nu“
excesului, alegînd, adică, doar ce îţi trebuie, ca
fiinţă raţională ce eşti. De ce ar fi îmbuibarea antonimul
foamei? E, desigur, iraţională, stupidă chiar, abundenţa
copleşitoare de produse de acelaşi tip. E şi indecentă, dacă te
gîndeşti la cîţi n-au ce mînca. Dar, sincer, o
prefer şi rafturilor goale, şi alimentaţiei „raţionale“ sau
„ştiinţifice“, ba şi ofertei minimal trebuincioase – unul
dintre personaje spune că nu i-a lipsit, în copilărie, nici
unul dintre produsele de bază; eu îmi aduc aminte că şi în
anii şaptezeci, pe la început, cînd nu (-mi) lipsea
nimic, tînjeam, iraţional, fireşte, şi după altele, de care
doar auzisem, văzusem sau din care, uneori, apucasem să gust, de la
blugi americani la ciungă bună, trecînd prin tot soiul de
dulciuri şi alte bunătăţi.
Sînt pasaje în care cei doi
epistolieri par a spune că în comunism era, de fapt, un pic
mai bine. Era, de pildă, un regim generator de timp. Oamenii aveau
timp, disponibilitate să se întîlnească, să vorbească
– să „filosofeze“, cum ar spune Verşinin –, pe cînd
acum, în capitalism, toţi aleargă, muncesc, sînt
eficienţi, cîştigă şi ajung acasă zob şi se înstrăinează
unii de alţii. E drept, cam aşa e. Spiritualiceşte, care va să
zică, stăteam mai bine. Dar parcă-mi aduc aminte că cel mai mult
timp îl petreceam, pe-atunci, vorbind despre Ceauşescu, despre
Secu, despre lipsuri, despre cum să le depăşim – şi vorbeam în
şoaptă, cu teamă. Liber eram, căci nesupus tentaţiilor de nici
un fel, şi nu-mi mai dau seama? Om fi acum hăituiţi, dar nu cred
că mi-era mai bine înainte.
Foarte amuzant e că cei doi călătoresc
neobosit, papă cu spor banii fraierilor de occidentali şi se
distrează, parşiv, să le spună, mai mult sau mai puţin voalat,
că sînt proşti. Evident, personajele lui Ernu sînt mult
prea inteligente ca să se hazardeze în enunţuri axiologice
explicite. Iar Ernu însuşi e mult prea inteligent ca să-şi
asume explicit poziţia vreunuia dintre ele. Dar ceva-ceva, printre
rînduri, parcă se iţeşte. Prea multă inteligenţă strică
uneori.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters