OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd se discută despre regimul comunist, comparaţia cea mai uzuală, chiar dacă nu de toţi acceptată, este cu regimul nazist (la naţional-socialismul german, nu la fascismul italian, se gîndesc, de fapt, şi cei care folosesc sintagma „comunism=fascism“). Cred că paralela aceasta se referă, în primul rînd, la regimul concentraţionar. Se pun alături, adică, lagărele naziste şi gulagul sovietic. Sigur că apropierea e legitimă şi lectura unor autori care au trecut prin ambele, precum Margarete Buber-Neumann, e revelatoare.

 

Pe de altă parte, deşi Imre Kertész, în Dosarul K., spune că, pentru el, regimul Kádar a fost ca madlena lui Proust – i-a readus în memorie Auschwitzul – cred că pentru înţelegerea perioadei comuniste, în întreaga ei întindere, pentru descifrarea mecanismelor care au făcut posibilă existenţa lui şi a noastră odată cu el sau în ciuda lui, mai profitabil ar fi studiul perioadei franchiste, care nu ştiu cît e de cunoscută – la noi, cel puţin –, chiar dacă diferenţele dictate de specificul naţional, de importanţa catolicismului în istoria spaniolă, de legitimitatea regimului (impus, la noi, de sovietici sprijiniţi de o minoritate, în Spania, de o mişcare susţinută de cam jumătate din populaţie) etc. sînt importante. Şi ca durată, comunismul e mai apropiat de franchism decît de nazism. În plus, am impresia că şi pentru desluşirea perioadei actuale, a postcomunismului de la noi, o privire aruncată asupra postfranchismului ar fi utilă. Am fost frapat de observaţiile şi de interogaţiile unui scriitor franco-spaniol foarte interesant, Michel del Castillo, violent antifranchist (ba chiar antispaniol pe alocuri, autoexilat în Franţa, dar asta e altă poveste), prea puţin tradus în română (dacă nu mă înşel, numai cu Manejul spaniol). Sînt gînduri care, cu siguranţă, ne frămîntă şi pe mulţi dintre noi, cei care am trăit mai mult sau mai puţin în comunism şi, cred, deopotrivă pe cei tineri – cîţi or mai fi? – care încearcă să înţeleagă „cum a fost posibil“.

 

Iată cîteva citate care mi se par grăitoare din Le sortilège espagnol, carte scrisă în anii ’70, după instaurarea democraţiei în Spania. „Era aşadar infernul? Dacă da, cum l-am suportat?“ Răspunsurile nu sînt deloc confortabile pentru cei obişnuiţi cu gîndirea schematică, maniheistă şi mie, cel puţin, îmi evocă discuţii pe care le-am avut cu oameni din generaţia părinţilor mei. „Nu eram doar săraci, trăiam într-o goliciune vecină cu mizeria. În mod ciudat, sărăcia aceasta, fiind atît de răspîndită, ni se părea mai uşor de suportat (...). Prima fază a franchismului se caracteriza printr-un egalitarism al sărăciei care dădea naştere unui sentiment de fraternitate (...), o căldură umană pe care nu o găsesc în Spania de azi. Oricît ar părea de stupid: eram fericiţi să trăim împreună.“ „Viitorul nu ne inspira teama asta exasperată pe care o ghicesc azi la atîţia tineri. Nu ne era teamă de nimic pentru că nu aveam nimic de pierdut. Speram să reuşim la un concurs şi să intrăm care în administraţie, care în armată, cei mai săraci, la seminar.“ „Ştiam că vom avea o viaţă mediocră, ceea ce ne scutea de invidie şi de regrete.“ Poate că binele acesta relativ era doar pentru unii, poate că muncitorimea o ducea într-adevăr rău. Ei bine, nu. „Am trăit viaţa muncitorilor din Barcelona şi îmi menţin părerea că, într-un climat de mizerie generalizată, existenţa era mai destinsă şi, într-un fel, mai veselă, mai caldă.“ „Nu, Spania franchistă nu era Auschwitz“, conchide Michel del Castillo care, de altfel, nu încearcă sub nici un chip să justifice sau să salveze franchismul. Dimpotrivă, ştie foarte bine ce a fost atunci. Încearcă numai să înţeleagă, cinstit, cum s-a aşezat atît de temeinic peste spanioli, ce l-a făcut să dureze. „Una peste alta, în timpul franchismului nu doar că se putea trăi, se putea chiar trăi bine, CU CONDIŢIA să renunţi să gîndeşti liber. (...) Dar s-ar putea ca libertatea să nu fie decît un lux la îndemîna unui pumn de privilegiaţi. În ansamblul ei, populaţia se lipsea de ea fără cea mai mică dificultate. (...) Ştiau instinctiv ce nu trebuie să vorbească, CE NU TREBUIE NICI MĂCAR SĂ GÎNDEASCĂ.“ Şi încă: „Teroarea exista, cu siguranţă. Şi făcea un număr enorm de victime. Totuşi doar ea n-ar fi fost de ajuns ca să menţină dictatura, în lipsa unei aptitudini psihologice pentru orbire în fiecare dintre noi“.