În noiembrie, gardul grădinii Luxembourg dinspre Bulevardul
Saint-Michel găzduia expoziţia de fotografii Terre de pôles, organizată de
Nicolas Mingasson. Fotografii color minunate, format mare, o bucurie să le
priveşti. În afară de a arăta frumuseţea şi ineditul locurilor şi ale scenelor,
instantanee surprinse pe cînd autorii (opt la număr) au însoţit diverse misiuni
ştiinţifice în Arctica şi Antarctica, scopul declarat al expoziţiei era de a
sensibiliza publicul în legătură cu modificările dramatice pe care modul nostru
de viaţă le aduce unui ecosistem nepreţuit pe care am face bine să-l păstrăm
aşa cum este. Aşa se face că, de exemplu, sub fotografia unui eschimos (termen
generic, nu ştiu ce naţie era omul) pierdut pe imensitatea unei banchize,
încotoşmănat în piei şi blănuri, cu faţa creponată de vînt şi frig, stătea
scris ceva de genul: „Am putea învăţa de la ei să trăim în comuniune cu natura“.
Acum, eu înţeleg foarte bine că mediul trebuie păstrat şi că
e foarte rău că mulţi copii americani, sau chiar francezi, au văzut oi numai în
desene animate. Înţeleg că, dacă vom continua aşa, ducem totul de rîpă şi
ajungem, cine ştie?, să ne hrănim cu pastiluţe colorate, ca în poveştile
science fiction. Totuşi, nu se poate găsi o cale mai raţională şi mai puţin
radicală de a sensibiliza lumea? De ce e necesar să gîndim în asemenea termeni
extremi? Ce am de invidiat la sărmanul acela care trăieşte ca vai de el? De ce
să renunţ la tot ce s-a cîştigat în cîteva mii de ani de evoluţie?
Mesaje asemenea celui pe care l-am descris sînt din ce în ce
mai multe în ultima vreme (or fi apărut de mult, dar nu le băgasem eu în
seamă). Par atacuri concertate la tot ce înseamnă achiziţiile ştiinţei şi ale
tehnologiei moderne. Includ aici, de exemplu, propaganda deşănţată făcută
vindecătorilor, medicinei alternative – chiar de persoane instruite, trecute
prin şcoli. Parc-ar vrea să arunce totul în aer. Ni se spune mereu, insidios
sau pe faţă, că trăim artificial, că stricăm natura, că ne arogăm drepturi de
preeminenţă în faţa altor specii pe care, de fapt, nu le avem. Aşa o fi? Ce-ar
trebui să facem? Să ne întoarcem la grotă şi la arcul cu săgeţi?
Să cheltuim
averi ca să salvăm viermişorul de aur din balta de smarald? Sigur, mi se va
explica, probabil, că, pe termen lung, foarte lung, dispariţia viermişorului de
aur din zisa baltă va avea consecinţe dintre cele mai nefaste pentru alte
animăluţe, vertebrate sau ne, la fel de importante, din jurul ochiului de apă
şi, mai apoi, pentru omuleţii de jad. Şi totuşi (Relu Cosaşu zice că niciodată
nu trebuie începută aşa o frază...), recunosc, imaginaţia mea clachează. Nu pot
gîndi atît de departe. Parc-aş lăsa naibii viermişorul de aur şi m-aş uita mai
mult la amărîţii care mor pe capete – de foame, de sete, de căldură... mor –
acum. N-or fi ei, oamenii, îndrituiţi la o atenţie specială, dar mie parcă tot
ei îmi sînt mai aproape.
În ce mă priveşte, pot fi în comuniune cu natura pentru
maximum o săptămînă. Apoi simt nevoia hulitei civilizaţii. Şi încă, la cort
fiind, prefer să fac focul cu gaz sau spirt solid, nu să frec beţişoare. Cît
despre personajul din fotografia de la Luxembourg, oare el nu şi-o dori ceva
mai puţină natură şi un pic de confort?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters