OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd eram student, se organiza în fiecare an, prin luna mai, „Sesiunea de comunicări ştiinţifice ale studenţilor“. Comunicările prezentate fuseseră, cel puţin formal, îndrumate de cîte un profesor. Prezentările se făceau pe secţii, adică pe discipline. Comunicările mai valoroase erau premiate de un juriu format din profesori şi autorii lor participau, prin toamnă, dacă nu mă înşel, la o sesiune naţională (sau Conferinţă naţională a cercurilor studenţeşti? nu mai ştiu cum se numea), ţinută, de obicei, la Iaşi. Ani de zile mi-am trecut în autobiografie (cum se numea pe atunci CV-ul, în caz că aţi uitat) menţiunea cîştigată acolo în 1984. Sigur că multe dintre comunicările prezentate erau formale, stîrnite, uneori, doar de orgoliul vreunui profesor care voia să demonstreze colegilor că are şi el emuli. Sigur că, dintre cei care se prezentau, doar o parte aveau să facă, mai departe, cercetare. Sigur că, în definitiv, regularitatea cu care aveau loc aceste sesiuni – ca şi cele ale cadrelor didactice, de altfel – era dictată de presiunile „de sus“, de la partid, de necesitatea de a putea raporta că evenimentul a avut loc şi că studenţii sînt „angrenaţi“ în munca de cercetare etc. Dar, de voie, de nevoie, una peste alta, studenţii chiar erau puşi la treabă, îndrumaţi şi, unora măcar, cu siguranţă experienţa aceasta le-a folosit. De mulţi ani de zile nu s-a mai organizat aşa ceva la noi în facultate.

 

Deşi elite există în continuare şi studenţi pasionaţi, preocupaţi de matematică, aflaţi la începutul cercetării există. Am încercat anul acesta să reiau tradiţia. A fost greu, foarte greu. Din multe motive, unele neaşteptate. Pe vremea mea, cum se învăţa şi sîmbăta, aceste „manifestări“ se organizau duminica. Avînd, cum spuneam, reflexul format, am plasat-o şi eu în ultima duminică din mai. Au protestat mai mulţi studenţi: în weekend se merge pe munte, se pleacă acasă, se merge la biserică, bref: n-o să vină nimeni. Argumentul mi s-a părut rizibil, dar am mutat-o vineri. Nici luna mai nu e bună: începe şi sesiunea, sînt examene, proiecte; ca şi cum cercetarea (mă rog, începuturile ei) s-ar face în asalt, pentru sesiune. Pentru mulţi, termenii păreau inversaţi: nu organizăm o sesiune de comunicări pentru că avem ceva de spus, ci căutăm să încropim ceva (şi n-avem destul timp!) pentru că vine sesiunea... Apoi, am constatat că mulţi studenţi nu ştiu ce înseamnă o comunicare ştiinţifică. Unul chiar a întrebat pe forumul facultăţii „Ce se face la o sesiune de comunicări ştiinţifice?“. Repet, nu înseamnă că nimeni nu mai e interesat de cercetare, ci doar că, undeva, comunicarea dintre noi şi ei s-a fracturat. Poate îi considerăm prea maturi şi în stare să ia singuri deciziile corecte, poate îi lăsăm prea singuri în alegerile lor.

 

Poate că e nevoie de mai multă îndrumare. Inclusiv sub forma mentoratului, mă refer la instituţia numită pe vremea mea „îndrumător de an“, un profesor la care, în teorie, cel puţin, studenţii unei serii puteau apela pentru orice problemă, socială sau profesională. Era, de multe ori, o funcţie dispreţuită şi evitată, unii se rezumau la a asigura planul de sticle şi borcane sau maculatură, urmăreau absenţele şi gata. Dar erau şi profesori care chiar îndrumau. Pînă la urmă, depindea de harul, de inteligenţa şi de generozitatea fiecăruia. Atunci cînd un coleg al nostru a propus, în consiliul profesoral, reintroducerea acestei funcţii, nu puţini au fost cei care au ricanat – la băşcălie sîntem foarte tari: acuzele de neocomunism au venit prompt şi revoluţionar. Abia de s-a auzit glasul unui student care a spus că la Poli există...

 

De fapt, e foarte comod să-i consideri pe studenţi maturi (doar sînt majori!) şi să-i laşi în plata Domnului, să se descurce cum şi cît pot, că doar cei buni, nu-i aşa, răzbesc ei oricum. Nu e doar comod, e şi liberal şi deci politic corect. Aşa o fi. Dar nu-mi place.