OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poate ca unii cititori isi aduc aminte ca am scris aici, nu demult, un articolas in care comentam neplacuta intimplare de la Teatrul National din Bucuresti la care fusesem martor cu prilejul premierei unui spectacol care m-a dezamagit atit de mult incit nici nu mai vreau sa-i pomenesc numele. Pe scurt, un spectator, Razvan Penescu, a huiduit la final, in timp ce altii aplaudau; Claudiu Bleont, un actor pentru care, tin s-o spun din nou, am toata pretuirea, a ripostat suparat. Cred ca asta a fost tot.

O reactie un pic exagerata, oricum nestandard, a unui spectator, urmata de o reactie exagerata, chiar daca de inteles, a unui actor.
Din pacate, intimplarii i s-au dat proportii nebanuite, a fost privita ca simptom tipic al „starii natiunii“. S-a vorbit si, mai rau, s-a scris despre mentalitati, despre arta ca serviciu prestat catre populatie (i-auzi!), de unde si dreptul de a cere socoteala pentru banii dati, s-a scris pina si despre libertate: anume libertatea de a huidui. Nu chiar despre libertatea de a trage cu pusca, dar pe-aproape: o doamna plina de aplomb si care conduce revista Tabu, Cristina Bazavan pe al sau nume, a scris pe blogul ei personal (dar citit de multa lume, se pare, din moment ce eu am aflat despre postarea in cauza dintr-un articol al lui Alice Georgescu din Dilema), a scris deci ca „...nu exista nici o sansa sa se imbunatateasca industria teatrului pina nu mor toti cei care sint acum angajati la TNB“.

Asa crede dumneaei. Strasnica femeie! in ce ma priveste, eu cred ca cineva, fie si de la Tabu, care scrie fara sa-i tremure cele doua minute (sau i-or fi tremurat?) o asemenea blestematie despre ale carei enormitate si prost gust nu mai e nimic de discutat ar trebui sa se ascunda vreme indelungata si, oricum, sa se abtina de la a mai face comentarii despre teatru (si, in general, sa se abtina). Ba, daca nu mi-ar fi al naibii de teama ca voi fi acuzat de nostalgii comuniste, as zice ca asa cineva s-a descalificat atit de rau incit n-ar trebui lasat sa mai scrie la nici o gazeta, nici macar la Tabu. Dar uite ca (urmeaza o preteritiune) mi-e teama si nu zic. Desi, de multe ori, ma bate gindul cel rau ca tare n-ar strica un pic de cenzura (piei, Satana!) prin presa noastra, culturala si nu numai.

Dar de ce am revenit asupra povestii? S-a intimplat ca articolasul meu, scris pentru rubrica, sa fi fost publicat, cu stiinta si acceptul meu, de altfel, alaturi de alte citeva, pe aceeasi tema. Si asa, post festum (vorba sa fie), m-am pomenit si eu oarecum la originea unei campanii la care nu subscriu nicicum. Unora li se pare acum de bonton sa faca, in cronica, aprecieri la calitatea publicului care, iata, nu pricepe si pace!, si continua sa aplaude, desi se plictiseste copios. Prietenul Razvan Penescu isi continua cruciada initiind, pe Liternet, un fel de campanie de trezire a constiintelor critice. Or, eu, sa-mi fie cu iertare, nu agreez campaniile, nici chiar pe acelea iscate de simtaminte nobile.

Aceasta, mai ales, mi se pare usor ridicola. La urma urmei, persoanele dotate cu simt critic si care „au curajul opiniunilor lor“ sint si vor ramine, cred, o minoritate care nu trebuie umflata artificial. Nu vad cu ce ar fi mai cistigata viata culturala, in general, si cea teatrala, in particular, daca masa de spectatori care aplauda acum dusa de val ar ajunge sa fluiere la unison, tot dusa de val. Si nici nu cred ca exista o relatie de invers proportionalitate intre numarul spectatorilor constienti si critici si numarul spectacolelor proaste. Cred, in schimb, ca lumea e destul de mare pentru toti, cred ca despre spectacolele proaste, cei care le considera astfel nu ar trebui sa scrie/vorbeasca prea mult si mai cred ca o doza mai mare de umor pe cap de locuitor, fie el critic au ba, nimanui nu i-ar strica.