OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ei bine, cum, necum, institutele Academiei funcţionează. Nu toate la acelaşi nivel. Nu au toate producţie ştiinţifică egală, nici pe departe (dar nici nu poate exista unitate de măsură comună, aşa că, uneori, comparaţiile sînt neavenite). Oricum, avem aceste structuri în care se face cercetare, de multe ori la un nivel mult mai bun decît în universităţi. În consecinţă, din 1990 încoace, periodic, cu regularitate de metronom, cîte cineva are revelaţia originii lor sovietice: „instituţii staliniste“. Ar cam trebui, carevasăzică, desfiinţate. Pseudoargumente, aparent extrem de judicioase, se găsesc imediat. Printre cele mai des invocate este şi următorul: „cercetarea trebuie integrată învăţămîntului, unde s-a mai pomenit să fie plătiţi de la buget atîţia cercetători care nu predau!“. S-a pomenit, de exemplu, în Franţa, unde există cercetători CNRS (Centre National pour la Recherche Scientifique), în Italia, unde există CNR (Consiglio Nazionale delle Ricerche). N-or fi atît de mulţi ca la noi, n-or acoperi toate domeniile acoperite la noi, or fi evaluaţi altfel, mai serios – dar există. Şi nu Stalin a introdus sistemul.

 

Institutul de Matematică al Academiei constituie un exemplu care îmi este la îndemînă. Este, de departe, printre cele mai performante institute de cercetare pe care le avem, oricare ar fi grila de evaluare (număr de articole publicate în reviste de top, invitaţii la conferinţe şi congrese internaţionale, conferinţe internaţionale organizate, fonduri naţionale şi internaţionale atrase, calitate a seminariilor ştiinţifice regulate etc. – totul raportat la numărul de membri şi la specificul domeniului). Este o structură dinamică, în care an de an se organizează concurs pentru angajarea absolvenţilor de vîrf (ceea ce facultăţile de matematică din ţară, evident, nu pot face); am avut cercetători străini postdoctorali, acum a fost angajat – legea o permite – un cercetător francez pe o poziţie temporară. Au început să revină cercetători români tineri, şcoliţi în străinătate: la Institut sînt primiţi mult mai uşor decît în universităţi. Legătura cu învăţămîntul? Institutul găzduieşte Şcoala Normală Superioară din Bucureşti, instituţie, la rîndul ei, acreditată, care organizează un master de matematică şi unul de informatică, ambele la un nivel care nu se poate atinge în universităţile noastre (nu pentru că nu ar avea cine să predea, ci pentru că sîntem obligaţi să facem învăţămînt de masă şi la master).

 

Aşa stînd lucrurile, vă las să ghiciţi: ARACIS a acreditat imediat aceste masterate sau a amînat decizia? Că indivizi frustraţi, obtuzi, care nu prea ştiu ce înseamnă cercetarea adevărată, universitari făcuţi pe puncte, cu CV-uri scurtissime sau pline ochi de publicaţii în reviste de care numai ei au auzit, tună şi fulgeră împotriva institutelor Academiei nu mai miră pe nimeni (ba e chiar de înţeles). Însă cînd adagiul e reluat, fie şi sotto voce, melancolic, de intelectuali de calibrul lui Andrei Pleşu, situaţia pare scăpată de sub control şi începe să devină periculoasă. Nu mă mir că un Armand Goşu, despre ale cărui relaţii cu cercetarea nu am ştiinţă, emite doctoral, generalizînd aiurea, cogitaţiuni inepte ca aceasta (contrazise flagrant de exemplul de mai sus): „În ultimii 18 ani, institutele de cercetare ale Academiei au intrat într-un con de umbră. Nu mai e un prestigiu ca un tînăr să dea examen pentru a intra într-un institut al Academiei” şi întreabă insinuant: „Credeţi că această formulă de organizare a cercetării româneşti în institute ale Academiei mai are vreun viitor?“. Dar că Andrei Pleşu intră în horă şi răspunde în aceeaşi notă, amestecînd nepermis cercetarea din domeniile umaniste cu cea din ştiinţele exacte şi făcînd, la rîndul lui, aprecieri mai mult decît hazardate, e tare trist.