OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai stiti bancul cu profesorul rasist din Bruxelles? Acesta separa clasa, valonii pe rindul de la geam, flamanzii pe cel de la perete. In fundul clasei, pe culoarul dintre banci, ramine micul Itic, care intreaba: „Dar noi, belgienii?“
Fetita mea e in clasa a XII-a la un mare colegiu national bucurestean cu nume domnesc. Pentru prima oara de cind e eleva acolo, anul acesta are in program o ora de religie pe saptamina. Obligatorie. Nu, nu de istoria religiilor. De religie crestina ortodoxa. Baiatul meu e la alt mare colegiu national bucurestean, cu nume de scriitor, nu de domn, in clasa a XI-a. El nu face religie. O fi obligatorie? N-o fi?

O fi un optional la alegerea scolii? Nu stiu. Stiu doar ca, la liceul fetei, nimeni nu ne-a intrebat nimic, deci e obligatorie; cel putin la clasele de socio-uman. La liceul baiatului nu intreb eu, sa nu le dau idei. In scoala generala, trimiteam dirigintei, la fiecare inceput de an, o hirtie semnata prin care declaram ca nu vreau ca progenitura mea sa faca orele de religie si imi asumam raspunderea pentru activitatea copiilor in timpul respectivei ore. Era suficient. Acum nu mai e. Mi s-a cerut sa aduc o adeverinta cum ca ar face religia in alta comunitate confesionala. Pot, dar nu vreau. Este exact ceea ce nu vreau. Intreb si eu, ca Itic: „Dar noi, ateii?“.
Oricum, sa te declari ateu a ajuns aproape un act de curaj. Te simti stingher, la fel ca la teatru, cind indraznesti sa nu aplauzi in picioare la un spectacol prost. „Crezi in Dumnezeu?“, intrebare capitala, de campanie electorala. De bon-ton e sa saluti cu „Doamne-ajuta“ si sa te arati cit mai cucernic. Si la scoala, unde se face cite o sfestanie la fiecare inceput de an scolar. Scoala publica, nu confesionala, unde, in foarte multe clase, poza lui Ceausescu a fost inlocuita cu o icoana.

Nu cred in argumentul conform caruia vraistea valorilor morale indusa de cincizeci de ani de comunism poate fi reparata numai prin inculcarea valorilor religioase. Si, mai ales, nu cred ca transformarea religiei in obiect de studiu precum chimia, cu nota-n catalog, face vreun bine religiei insesi. Dar cum sa propovaduiesti mai bine valorile religioase, asta nu e problema mea.
Stiu, sintem putini (multi au mai fost...). Dar parca aici n-ar trebui sa functioneze chiar asa direct, pe nemestecate, principiul „minoritatea se supune majoritatii“. O sa mi se spuna ca religie se face obligatoriu si in scolile italiene si in cele germane. Ba chiar, in Germania, trebuie, vrei, nu vrei, ai, n-ai, sa-ti declari o religie. Asa este. Franta, stiu, nu se pune, la ce sa te-astepti de la frantuji, cu revolutia lor cu tot, nu exemplul lor e de urmat. Cum nici al (scuzati) Turciei, poate cel mai autentic stat laic. In Bulgaria nu stiu cum e. Pina in 1989, toti copiii romani erau catehizati intru ateism stiintific. A venit vremea revansei? Nu cred ca e doar problema noastra, a celor care ne declaram atei. Cum nu cred ca problemele minoritatilor, de orice fel, sint doar ale minoritatilor. Dimpotriva.

In 1904, Marcel Proust, evreu dupa mama, catolic dupa tata, botezat catolic prin buna intelegere a ambilor parinti, niciodata practicant al nici uneia dintre religii, ateu si dreyfusard din convingere, publica in Le Figaro articolul Moartea catedralelor in care, intilnindu-se in opinii cu un scriitor catolic precum Charles Péguy, se ridica impotriva radicalismului dreyfusarzilor ajunsi la putere care voiau, stupid, sa duca la extrem separarea Bisericii de Stat si secularizarea bunurilor bisericesti. Se vor gasi, oare, la noi, oameni cu solide convingeri religioase care sa sara in apararea ateilor?