OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ciudat că, deşi apărută de prin mai anul trecut, comentariile aplicate au fost foarte puţine; sper că abia vor urma. S-a întîmplat să o citesc tocmai în perioada în care sînt destul de prins cu evaluarea universităţilor pe cercetare şi capul mi-e plin de formule magice precum „vizibilitate internaţională“, „factor de impact“ şi altele asemenea. Or, cartea asta care mie, ca nespecialist, mi se pare un eveniment pentru spaţiul cultural românesc, e scrisă în română. Vizibilitate – zero. Nu mă îndoiesc că Bogdan Murgescu ar fi putut-o scrie şi publica la o editură internaţională, în engleză. Ar fi fost mai vizibilă. Dar, cu siguranţă, eu n-aş fi citit-o, probabil că nici alţii. Pentru cultura română, e mult mai bine că autorul a ales s-o scrie în română – sper că o va şi traduce. Iar bibliografia citată foloseşte, alături de titluri străine, şi multe titluri, cărţi şi articole apărute în limba română, în edituri şi reviste româneşti pe care, de multe ori, grăbiţi, specialiştii din ştiinţele exacte nu dau două parale, probabil pentru că în ştiinţele exacte e simplu: vrei să fii luat în seamă, publici în engleză, în reviste de largă circulaţie, cu referenţi anonimi (peer review). Şi în domenii ca filozofia, istoria, umanioarele, în general, poţi s-o faci – dar există şi varianta publicării în limba română. Evaluarea devine mult mai grea, pentru că la revistele de specialitate de la noi nu se prea fac referate, aşa că judecata nu se poate ghida în primul rînd după revista sau editura unde s-a publicat ceva; aici ar trebui – oroare! – chiar citite lucrările evaluate. Sper ca ministerul să aibă înţelepciunea să caute experţi evaluatori străini care ştiu limba română pentru ierarhizarea departamentelor de umanioare, oameni care să poată judeca şi ce scrie în cărţi şi articole, nu doar să se uite la locul publicării. Felul cum ne evaluăm specialiştii în umanioare trebuie, totuşi, să ţină seamă de handicapul limbii şi al culturii în care trăim.

 

Dacă un filolog, scriitor francez, îşi petrece întreaga viaţă buchisind la corespondenţa şi la manuscrisele lui Proust – l-am numit pe Jean-Yves Tadié –, scrie o monografie impunătoare, publică articole în New York Review of Books (revistă cotată ISI), conduce teze de doctorat pe subiectul acesta etc., se numeşte că face cercetare, chiar de nivel înalt; dacă, însă, un filolog român face, mutatis mutandis, riguros acelaşi lucru, dar ocupîndu-se de Macedonski, de exemplu, şi publicînd în România literară, el n-are vizibilitate şi statutul său de cercetător e mereu chestionat – de cei care împart fondurile pentru cercetare şi de mulţi cercetători din ştiinţele exacte. Şi încă: e puţin importantă pentru cultura română o carte ca aceea, recentă, a lui Mircea Flonta despre Darwin şi posteritatea sa? Cred că nu. Dar vizibilitate – zero.

 

Cum se face, cum creşte o cultură? În nici un caz doar cu articole academice, în limbi de circulaţie. Dar nici numai cu eseuri şi articole „de atitudine“ în reviste culturale locale, aşa cum par să-şi dorească mulţi, care se uită cu dispreţ suveran la cercetarea academică, cea care produce articole „pe care nu le citeşte nimeni“, ducînd, pasămite, la autism cultural. E viziunea pe care o au, adesea, umaniştii – păcătuind faţă de ştiinţe la care nu se pricep la fel cum păcătuiesc fizicienii sau matematicienii cerîndu-le lor articole ISI. Ştiinţa, inclusiv lingvistica, de pildă, chiar aşa progresează, cu articolele acelea ultraspecializate pe care le citesc – şi citează – puţini alţi cercetători cu preocupări similare, puţini în comparaţie cu cititorii unui eseu din Observator cultural. Discuţiile astea pot deveni foarte contondente atunci cînd în joc e o poziţie universitară. Oare de ce e atît de greu să ne respectăm şi să înţelegem că e nevoie şi de unii, şi de alţii?