OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E criză. Ne-am tot amăgit că nu se simte, dar uite că deja se simte al naibii de tare. Unii glumeau, spunînd că măcar în ani de criză să se vadă avantajele de a fi bugetar (leafă mică, dar sigură). Nici asta nu mai e adevărat: întrebaţi-i pe bibliotecari şi pe alţii asemenea de prin şcoli. Iar leafa parcă se tot împuţinează. Că e lipsă la buget, înţeleg. La rigoare, pot accepta, deşi nu-mi convine că alocaţia unui minister a fost liliputanizată la rectificare şi acela, ministerul, e nevoit să taie din sumele pe care le acordă dependenţilor săi. Ce pot face? Să ies în stradă? Nu cred c-ajută şi, ca întotdeauna, pînă să mă hotărăsc dacă vreau să fiu alături de cei de la început decişi, aflaţi deja în stradă, nu mai e cazul. Accept, aşadar, ca proiectele de cercetare cîştigate în 2008, care încă nu au demarat, să primească doar 27% din finanţarea convenită pe 2009. Zic săru’ mîna că sînt şi banii ăştia, încerc să-mi spun că, totuşi, oamenii au fost corecţi – cît au avut, au împărţit egal, adică au alocat tuturor acelaşi procent –, încerc să sper, deşi nu cred, că anul viitor va fi mai bine şi că vom recupera măcar o parte din bani. Încerc să mă conving că, fiind an greu, de criză, mă-nţelegi, de undeva trebuie tăiat. Corect mi s-ar părea să se taie de peste tot, să nu existe sacrificaţi şi descurcăreţi. Să zicem că ar trebui să funcţioneze un fel de solidaritate.

 

Noi putem zice cît poftim, dar solidaritate, ioc. Scapă cine poate. Şi unii pot mai mult(e) ca alţii. La Cultură şi Culte, bugetul a ajuns străveziu. Nu mai sînt bani nici pentru susţinerea proiectelor deja demarate. Ei, nu-i chiar aşa. Înţeleg că, din bugetul acela meschin, ministerul se simte obligat să finanţeze integral (altfel spus, cu întreaga sumă angajată) construcţia şi reabilitarea unor biserici (nu zic lăcaşuri de cult: sînt, toate, biserici ortodoxe). Aşa au decis, generoşi, cuvioşii parlamentari, aprobînd multele amendamente depuse de ei înşişi, unul chiar de ministrul Paleologu. Aşa se face că nu mai sînt bani şi pentru alte proiecte culturale, de exemplu pentru susţinerea Festivalului Naţional de Teatru, gata-gata să sucombe după 18 ani de prezenţă neîntreruptă. Încerc să mă abţin să întreb de ce trebuie finanţate construcţia şi reparaţia bisericilor din bugetul central, şi nu din banii comunităţilor, ai enoriaşilor direct interesaţi. Doar n-or fi toate cele opt sute şase monumente sau obiective de interes naţional. Oricum, dacă pînă la urmă banii aceia se vor duce înspre Patriarhie, voi începe să aştept momentul în care se vor înfiinţa, şi bugetul le va finanţa şcoli şi licee confesionale; la urma urmei, cum s-ar putea trata mai bine imoralitatea, cancerul ăsta nemilos care roade societatea noastră? Dar, trecînd peste asemenea întrebări nepotrivite şi revenind la Festivalul Naţional de Teatru, cu solidaritatea cum rămîne? De ce nu se poate ca bugetul Culturii şi al Cultelor să fie împărţit echitabil? Păi, nu se poate, spun domniile lor, pentru că amendamentele acelea au fost aprobate, votate, sînt lege.

 

Ca şi mărirea salariilor profesorilor, aş zice, şi aia e lege, şi iată că se poate să nu se aplice. Raţiunea, vezi Doamne, biruie într-un caz, şi nu într-altul. Ca în bancul cu Bulă care are opinii, dar nu e de acord cu ele, ministrul propune, cam cu jumătate de gură, aia mai laică, rediscutarea acelor amendamente; cere, cum s-ar spune, milosîrdia Patriarhiei, să lase un ban, acolo, şi pentru teatru. Poate-o lăsa, în mare mila ei. Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb ce drept are ministrul, ce drept avem noi să cerem rediscutarea unei legi? Nu ne-am cedat noi dreptul de a legifera parlamentarilor pe care i-am votat? Cum, Doamne iartă-mă, funcţionează democraţia asta, dacă, de îndată ce nu-mi place o lege (pentru că e sau mi se pare mie nedreaptă), o vreau rediscutată şi amendată? Răspunsul nu poate fi decît unul, vi-l spun în şoaptă (ştiţi, paza bună...): democraţia nu funcţionează. Asta-i prima soluţie, cea directă, la problema mea. La a doua, mai ocolită, dar la fel de corectă, nici nu vreau să mă gîndesc: ar fi să cred ceea ce se vede cu ochiul liber, anume că parlamentarii şi, în general, cei ce ne conduc – aleşii noştri, ura! – nu-s fiinţe raţionale, iar, dacă sînt, atunci sînt şi nemernici, poltroni, mincinoşi, demagogi, incompetenţi, iresponsabili, se folosesc de credinţa oamenilor ca să cîştige voturi, ne dispreţuiesc, îşi rîd de noi – vedeţi unde ajungem dacă nu sîntem cuminţi şi gîndim? Hai, gata, ciocul mic, ziceţi şi mersi că nu vă şi leagă!