OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine are nostalgia vechilor restaurante socialiste nu poate rata o vizită la Casa Universitarilor din Bucureşti. Clădirea veche, superbă, în stil neogotic, cam părăginită, totuşi, cu stucaturile ei coşcovite, adăposteşte cîteva saloane de o eleganţă vetustă, în care se organizează mese festive şi nunţi fără nici o legătură cu universitatea şi, din cînd în cînd, agape după susţinerea unei teze de doctorat şi întîlniri ale vreunei promoţii de demult. Preţuri modeste, mîncare aşişderea, ca pe vremuri: aceleaşi fripturi la grătar tari ca talpa, cu nelipsiţii cartofi prăjiţi, caşcaval pane, file de şalău meunière cu cartofi natur etc. Serviciul – tot ca pe vremuri, cu chelneri în uniformă, cu şorţ, întinzîndu-ţi familiar farfuria peste capul celui din faţa ta, doar n-or să ocolească masa, şi rugîndu-te să-ţi păstrezi tacîmul. O cantină ceva mai dichisită. Mă rog, din cînd în cînd, face bine o scufundare în vechea atmosferă, e plăcut să constaţi că nu dispare totul, că există şi ceva repere durabile.

 

De exemplu, în unul dintre saloane se află o bibliotecă, două corpuri cu geam, în care poate fi consultată o colecţie destul de importantă de, azi, rarităţi: găsim acolo Manifestul Partidului comunist de, sper că n-aţi uitat, Marx şi Engels, o parte din operele complete ale aceloraşi, niscai cuvîntări ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cîteva volume din operele lui Lenin, Marea enciclopedie sovietică în nenumărate volume şi multe altele. Par uitate, sînt cam prăfuite, nu s-ar zice că le mai citeşte vreun universitar. Dar mai ştii cînd pot fi din nou utile? Or fi ştiind ceva cei ce le-au păstrat. N-ar fi de mirare să le deschidă din nou cineva acum, cînd criza bate la uşă – asta dacă nu mai e cumva actual, doar guvernul o ştie!, vestitul banc cu Bulă care, emigrat în America, se întoarce în ţară pentru că la ei vine sfîrşitul lumii, iar „noi sîntem cu o sută de ani în urmă“. E drept că socialismul, ca religie de stat, pare definitiv îngropat, iar socialismul democratic, cel real, „implementat“, cum se spune pe la noi, este din ce în ce mai departe de origini – ia imaginaţi-vă cum l-ar fi privit Marx pe socialistul David Blair! O spune şi Joshua Muravchik în finalul excepţionalei lui cărţi, Raiul pe pămînt. Mărirea şi decăderea socialismului (Brumar, 2004): „Acolo unde socialiştii au procedat în mod democratic, ei s-au înscris pe o traiectorie care i-a purtat din ce în ce mai departe de socialism. ş...ţ Socialiştii democraţi au reuşit să realizeze socialismul într-un singur caz: cel al chibuţurilor israeliene.

 

Iar după ce l-au pus în practică, au ales în mod democratic abolirea lui“. Pe de altă parte, parcă-mi creşte inima cînd văd cum nu doar prăpăditele astea de ţări capitaliste criptosocialiste europene se agită, dar pînă şi ditamai Fed calcă apăsat cu bocancii domnului Paulsen peste principiile sacrosancte ale liberalismului american şi recomandă – dar ce zic eu, o şi face! – intervenţia masivă a statului în economie. E o situaţiune, monşer... Ba l-am auzit cu urechile mele şi pe Ilie Şerbănescu vorbind despre necesitatea intervenţiei, despre avîntul peste măsură al liberalismului de nimic controlat, care trebuie, mă-nţelegi, în sfîrşit, frînat, şi despre alte lucruri care nu stau bine în gura unui liberal radical. Ce-ar fi dacă actuala criză – din care nu mă îndoiesc că se va ieşi, ba cred că ştiu şi pe spinarea cui, dar nu spun – ar fi certificatul de deces al neintervenţiei statului în economie, al libertarianismului economic? N-ar fi, bineînţeles, nimic, dar tare mi-ar plăcea...