Cine are nostalgia vechilor restaurante
socialiste nu poate rata o vizită la Casa Universitarilor din
Bucureşti. Clădirea veche, superbă, în stil neogotic, cam
părăginită, totuşi, cu stucaturile ei coşcovite, adăposteşte
cîteva saloane de o eleganţă vetustă, în care se
organizează mese festive şi nunţi fără nici o legătură cu
universitatea şi, din cînd în cînd, agape după
susţinerea unei teze de doctorat şi întîlniri ale
vreunei promoţii de demult. Preţuri modeste, mîncare
aşişderea, ca pe vremuri: aceleaşi fripturi la grătar tari ca
talpa, cu nelipsiţii cartofi prăjiţi, caşcaval pane, file de
şalău meunière cu cartofi natur etc. Serviciul – tot ca pe
vremuri, cu chelneri în uniformă, cu şorţ, întinzîndu-ţi
familiar farfuria peste capul celui din faţa ta, doar n-or să
ocolească masa, şi rugîndu-te să-ţi păstrezi tacîmul.
O cantină ceva mai dichisită. Mă rog, din cînd în
cînd, face bine o scufundare în vechea atmosferă, e
plăcut să constaţi că nu dispare totul, că există şi ceva
repere durabile.
De exemplu, în unul dintre saloane se află o
bibliotecă, două corpuri cu geam, în care poate fi consultată
o colecţie destul de importantă de, azi, rarităţi: găsim acolo
Manifestul Partidului comunist de, sper că n-aţi uitat, Marx şi
Engels, o parte din operele complete ale aceloraşi, niscai cuvîntări
ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cîteva volume din operele
lui Lenin, Marea enciclopedie sovietică în nenumărate volume
şi multe altele. Par uitate, sînt cam prăfuite, nu s-ar zice
că le mai citeşte vreun universitar. Dar mai ştii cînd pot
fi din nou utile? Or fi ştiind ceva cei ce le-au păstrat. N-ar fi
de mirare să le deschidă din nou cineva acum, cînd criza bate
la uşă – asta dacă nu mai e cumva actual, doar guvernul o ştie!,
vestitul banc cu Bulă care, emigrat în America, se întoarce
în ţară pentru că la ei vine sfîrşitul lumii, iar
„noi sîntem cu o sută de ani în urmă“. E drept că
socialismul, ca religie de stat, pare definitiv îngropat, iar
socialismul democratic, cel real, „implementat“, cum se spune pe
la noi, este din ce în ce mai departe de origini – ia
imaginaţi-vă cum l-ar fi privit Marx pe socialistul David Blair! O
spune şi Joshua Muravchik în finalul excepţionalei lui cărţi,
Raiul pe pămînt. Mărirea şi decăderea socialismului
(Brumar, 2004): „Acolo unde socialiştii au procedat în mod
democratic, ei s-au înscris pe o traiectorie care i-a purtat
din ce în ce mai departe de socialism. ş...ţ Socialiştii
democraţi au reuşit să realizeze socialismul într-un singur
caz: cel al chibuţurilor israeliene.
Iar după ce l-au pus în
practică, au ales în mod democratic abolirea lui“. Pe de
altă parte, parcă-mi creşte inima cînd văd cum nu doar
prăpăditele astea de ţări capitaliste criptosocialiste europene
se agită, dar pînă şi ditamai Fed calcă apăsat cu bocancii
domnului Paulsen peste principiile sacrosancte ale liberalismului
american şi recomandă – dar ce zic eu, o şi face! –
intervenţia masivă a statului în economie. E o situaţiune,
monşer... Ba l-am auzit cu urechile mele şi pe Ilie Şerbănescu
vorbind despre necesitatea intervenţiei, despre avîntul peste
măsură al liberalismului de nimic controlat, care trebuie,
mă-nţelegi, în sfîrşit, frînat, şi despre alte
lucruri care nu stau bine în gura unui liberal radical. Ce-ar
fi dacă actuala criză – din care nu mă îndoiesc că se va
ieşi, ba cred că ştiu şi pe spinarea cui, dar nu spun – ar fi
certificatul de deces al neintervenţiei statului în economie,
al libertarianismului economic? N-ar fi, bineînţeles, nimic,
dar tare mi-ar plăcea...

