OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In Franta, lumea spectacolului fierbe din nou. Guvernul reduce creditele pentru companiile teatrale, unora le ia 6%, altora 4%. in plus, spunea regizorul Arnaud Meunier, la intilnirea care a avut loc pe 27 februarie la Théatre de l’Odéon, „actiunea artistica si culturala e sacrificata cu scaderi medii de 20% care afecteaza toate actiunile din mediile asociativ si institutional (spitale, inchisori). Aproape toate liniile bugetare pentru actiuni internationale ori de formare profesionala sint suprimate“.

Asta ca sa nu mai vorbim despre cresterea costului vietii – neluata in calcul din 2002 incoace. Ce e de facut? Sindicatele protesteaza deja, trebuie sustinute; se poate discuta si cu guvernul care a pus la cale niste intilniri. „Prea putin, iluzoriu“, taie scurt regizoarea Ariane Mnouchkine, figura emblematica a teatrului francez: „Anularea inghetului ar fi o victorie de soferi de taxi“. La vorbele astea, noteaza reporterul lui Le Monde, sala a cam amutit. Iar Ariane Mnouchkine a continuat: „Trebuie sa ne facem intelesi de compatriotii nostri care, multi dintre ei, ne azvirla intr-o nomenclatura de privilegiati“. E nevoie de o actiune care sa depaseasca lumea teatrului, „pentru ca nu avem un guvern normal“.

Cred ca Ariane Mnouchkine are perfecta dreptate in privinta eventualei victorii à la soferi de taxi, iar diagnosticul pus de ea ni se potriveste manusa si noua: desfid pe oricine sustine ca noi avem un guvern normal.
in schimb, mi se pare ca tratamentul indicat e cam nerealist. Sau, cel putin, foarte greu aplicabil. in orice caz, tradeaza o considerabila doza de ingenuitate. Perceptia publica asupra lumii artistice si, as indrazni sa spun, asupra dascalilor, de orice nivel, aceasta este: niste privilegiati. De unde vine impresia asta? Cred ca, in primul rind, din sentimentul mai mult sau mai putin constientizat, dar foarte raspindit, ca aceste doua categorii sint platite, nu are importanta cit, pentru o treaba nefolositoare si cu rezultate imposibil de cuantificat exact si imediat. Iar cind se stie bine ca unii (putini: asta nu prea se stie) sint chiar bine platiti, frustrarea celui care munceste la norma sau cu program fix nu mai are margini. in al doilea rind, cred ca lumea are cumva impresia ca artistii si profesorii nici nu muncesc, de fapt, ca sint platiti pentru o joaca, pentru un pamplezir al lor: „astia se duc la distractie, n-au program, si eu sa-i platesc din munca mea?“. intr-un fel, asa e. Artistii si profesorii sint printre putinii care – macar in teorie – isi fac meseria cu mare placere; cind nu se intimpla asa, fiascoul e total si vizibil de la o posta.

Ce sa explice, atunci, artistii si profesorii compatriotilor lor? Ca si ei muncesc, ca placerea muncii nu exclude efortul, ca trei ore pe scena te secatuiesc mai mult decit opt in uzina sau la birou, ca o ora in fata unei clase de copii zgomotosi iti macina nervii cit trei briefing-uri cu seful, ca gindul la spectacolul pe care-l construiesti sau la cursul pe care-l tii, la problema de care te ocupi nu-ti da pace nici dupa „orele de program“, ca program fix nu exista pentru ca nici pauza nu prea exista si ca obsesia asta e chinuitoare si nu poate fi cuantificata? Ca profesorii, ca sa cistige un ban, dau meditatii (cei care pot) si cite sase ore pe zi? Ca actorii (cei cautati!), ca sa se innoade, alearga ca niste disperati de la teatru la filmarile pentru vreo amarita de reclama si inapoi? Sint, de fapt, lucruri stiute si rasstiute. Oricine le va accepta rational, atita vreme cit chestiunea se pune impersonal, dar va deveni fiara cind i se va spune ca, din taxele lui, luate dintr-un salariu niciodata indeajuns de mare, trebuie sa acopere obsesiile si placerile „astora“.
Ei, dar poate ca la francezi e altfel...