OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Părerea mea e că distinsul poet n-ar trebui să fie atît de intrigat. Mai cred că „fatalitate“ e un cuvînt complet deplasat aici. Şi mai cred că întrebarea prietenului e stupidă. Şi n-ar trebui luată în seamă dacă nu ar fi tocmai marca unei înţelegeri anapoda a realizării profesionale. Lasă că aş fi interesat să ştiu cîţi cercetători sau profesori a luat în calcul prietenul şi cum, pe ce criterii, i-a clasificat, cu cine a comparat ca să ajungă să-i pună pe toţi în rangul doi (referitor la artişti nu mă pronunţ, la ei, poetul Florin Iaru se pricepe, cu siguranţă, mai bine). Nici despre „strălucirea“ care preschimbă una în alta nu ştiu, din păcate, nimic. Dar mi se pare o mare prostie această jinduire continuă după excepţionalitate. Iar tratarea condescendentă, de sus, a „oamenilor de mijloc“ este nu doar o prostie, ci şi o jignire la adresa atîtor oameni care îşi fac foarte bine meseria. E puţin lucru să fii un cercetător, un om de ştiinţă, un profesor foarte bun? Trebuie să „cucereşti lumea“ ca să-ţi justifici existenţa? Dacă ai ajuns profesor universitar sau cercetător la Berkeley, la MIT, la Sorbonne, la Oxford – se numeşte că te-ai ratat şi nu ţi-ai împlinit înzestrările naturale care te recomandau, în liceu, drept un potenţial Einstein? N-ai justificat speranţele care se puneau în tine? Dar ce vină au copiii aceia care cîştigă olimpiade că nişte inşi cu minţi înfierbîntate şi confuze aşteaptă de la ei să-i vindece de toate frustrările?

 

Florin Iaru crede că ce le lipseşte acestor, vai!, nerealizaţi, ce lipseşte întregii biete naţiuni române este motivaţia, „dorinţa irepresibilă de a-şi depăşi condiţia“, fără de care nici şcoala, nici familia nu pot face nimic. Eu nu mă pricep la specificul naţional, aşa că m-aş feri să emit opinii despre naţie (care, însă, pare să nemulţumească din ce în ce mai mulţi reprezentanţi de-ai ei, de la vlădică pînă la opincă; din păcate, mai niciodată autoreferenţial). Poate şi alţii ar trebui să fie mai prudenţi. Dar, de cînd am citit panseurile astea, mă tot gîndesc ce ar mai trebui să-şi dorească şi să facă cineva care absolvă liceul la Piteşti sau la Craiova, de exemplu, şi care ajunge cercetător la Harvard, tot de exemplu, ca să-şi „depăşească condiţia“? Ce-o fi însemnînd „a cuceri lumea“? Ce să mai facă? A cîştigat, să zicem, olimpiade de chimie în liceu, a vrut să devină chimist, a plecat de-acasă, a studiat şi a ajuns cercetător într-unul dintre marile laboratoare din lume. N-a fost destul de motivat? Nu şi-a urmat cu suficientă încăpăţînare pasiunea? Ce să mai facă bietul om ca să nu-l urecheze Florin Iaru şi prietenul său? Să devină şef de Stat, prim-ministru? Imposibil, e supracalificat pentru asemenea posturi. Să inventeze ceva atît de nemaivăzut, încît să scrie presa lumii despre el? Că altfel, nu văd cum ar putea Florin Iaru să aprecieze calitatea contribuţiei ştiinţifice. Sau să ia Nobelul, poate. Probabil că asta înseamnă să fii de „rangul întîi“, să nu mai fii, adică, doar un „onorabil om de mijloc“. Of, de-am avea şi noi, fir-ar să fie!, un Nobel, să ne liniştim odată...