Articolele lui Alexandru Matei din
ultimele numere ale revistei au stîrnit discuţii mai mult
decît înfocate şi multă iritare, mai ales în
spaţiul virtual. Autorul vorbea despre un anume fel de impostură
intelectuală. Reacţiile au mutat pe nesimţite discuţia în
plan ideologic, dacă nu chiar politic – contrar intenţiei
autorului, aş zice. Nu mi s-a părut că Alexandru Matei ar da de
înţeles că impostura e cumva legată de convingerile de
dreapta sau, mai precis, de neoconservatorism, aşa cum lăsau să se
înţeleagă unii comentatori. Nici nu mi se pare că Alexandru
Matei se afirmă ca un stindard al stîngii. Cred, în
schimb, că ar fi fost mult mai bine dacă şi-ar fi definit corect
termenii.
Aşadar, despre ce impostură vorbim?
Nu poate fi vorba despre definiţia de dicţionar, conform căreia
impostura ar fi încercarea de a înşela, profitînd
de necunoaşterea sau de buna-credinţă a oamenilor, ar fi plasarea
într-o poziţie care nu ţi se cuvine. Alexandru Matei se
referea la impostura intelectualului public care se pronunţă asupra
unor chestiuni de interes general, în media. Dar cine şi ce ar
trebui să-i confere legitimitate? Cînd putem afirma că acela
care ne vorbeşte sau pe care-l citim nu e un impostor?
În ştiinţe, exacte sau nu,
chestiunea e simplu de tranşat. Un autor publicat de o revistă
ştiinţifică recunoscută e legitim (chiar dacă greşeşte).
Legitimitatea e conferită de locul în care apare contribuţia.
Cine însă legitimează revista? Comunitatea ştiinţifică
respectivă. Pare autoreferenţialitate, dar nu e. O comunitate
ştiinţifică ştie articolele cărei reviste sînt mai mult
citate, la ani după apariţie, ştie care reviste au experţi în
comitetul editorial şi care nu, ştie în care reviste au
apărut constant rezultate importante etc. Aceste lucruri sînt
cunoscute independent de ierarhiile stabilite pe baza factorului de
impact sau a altor criterii cantitative. Aşa stînd lucrurile,
cînd vedem un articol într-o revistă de specialitate, nu
ne întrebăm ce studii are autorul.
Cred că şi în spaţiul public
legitimitatea ar trebui conferită tot de calitatea revistei (a
editurii, a postului de televiziune, de radio) unde apare regulat
respectivul autor. Nu am cum şti a priori dacă un cronicar literar
e priceput. Dar dacă el publică în România literară,
am toate motivele să cred că nu e nepriceput. Revista îl
validează. Apoi, citind, mă pot lămuri. După această primă
legitimare, formală, urmează ca autorul să se legitimeze singur,
prin ce scrie (nu-i vorbă, şi ca să ajungă să fie legitimat de o
revistă sau de un editor al ei, a scris, s-a manifestat, a convins
pe cineva; la aceste lucruri publicul nu are, de obicei, acces). Dar,
deja, el poate fi acuzat doar că greşeşte, nu că e impostor.
Există, de altfel, şi multe reviste ştiinţifice care publică
articole greşite sau doar proaste, neinteresante (dar acceptate de
un comitet editorial, de nişte referenţi anonimi mai mult sau mai
puţin serioşi). În plus, aşa cum s-a tot observat, spaţiul
public funcţionează după alte reguli decît lumea
ştiinţifică, aici contează mult şi cum spui, nu numai ce spui.
Ştiu, regresia aceasta pare infinită.
Cine îi validează pe editorii unei reviste, mai ales dacă e
nouă? Nu am alt răspuns: tot comunitatea. Trebuie să ne oprim la
un moment dat, trebuie să avem nişte repere. O majoritate e de
acord că Andrei Pleşu, de exemplu, e un astfel de reper cultural.
Atunci are tot dreptul să legitimeze un tînăr autor
publicîndu-l, prezentîndu-l, acordîndu-i girul său.
Nu tot aşa funcţionează şi sistemul academic? Cînd, pentru
un post, se primesc zeci de candidaturi, nu la recomandări şi la
numele revistelor (editurilor) se uită mai întîi
comisia? Şi, de obicei, într-o primă instanţă nici nu se
citesc recomandările, sînt oprite dosarele cu scrisori de la
„nume mari“. Abia cînd se ajunge la lista scurtă se uită
juriul şi pe lucrări, se ajunge la interviu. Nu spun că e bine.
Descriu doar procesul. Şi mă gîndesc că ar fi greu de găsit
un altul, funcţional, în condiţiile în care numărul
celor din sistem a devenit uriaş.
Şi mie mi se par inadecvate articolele
de comentariu politic ale lui TRU. Dar nu despre impostură e vorba.
Cui i-a luat locul? El nu vrea să înşele pe nimeni, nu am de
ce mă îndoiesc că e sincer şi crede în ceea ce spune,
e convins că felul cum vede lucrurile e cel corect. Impostură ar fi
dacă, deliberat, ştiind că habar nu are de politică, finanţe
etc., ar glosa pe asemenea teme. Dar el crede că are habar. Poate
chiar are. La fel şi Sorin Lavric crede că înţelege ştiinţa
despre care, uneori, scrie. În plus, articolele lor sînt
găzduite de reviste şi ziare de bună calitate, cărţile lui TRU
au apărut nu la vreo editură de nimeni ştiută, ci la Humanitas,
editură care, indiferent de umorile unora, conferă legitimitate.
Poate că nu despre impostură ar fi
trebuit să scrie Alexandru Matei, ci doar despre prostie. Care,
ubicuă, n-are nici ideologie, nici partid. Dar nu e nimic de făcut,
e nevoie de puţin umor. La urma urmei, nu altfel stau lucrurile cînd
unui mare om de ştiinţă i se cer opinii despre modă, literatură
sau mai ştiu eu ce. Spune, cel mai probabil, prostii. În care
o parte din public crede, pentru că omul e aureolat de indiscutabila
lui inteligenţă şi de realizările în alt domeniu decît
cel în care se pronunţă. Prestigiul nu poate fi îngrădit.
Dîndu-şi cu părerea despre ce nu ştie că nu cunoaşte, face
o prostie, dar nu mai mult. Şi e treaba celor mulţi şi proşti în
acelaşi fel că-l iau în seamă.
De ce să ne enervăm? Mai mult umor şi
mai puţină încrîncenare n-ar strica. E, totuşi,
spaţiul public. Fiecare e liber să se facă de rîs cum îi
place.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters