OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E tulburător să vezi cum marile spirite sînt, uneori, incapabile să citească semnele timpului. Sau sînt atît de abstrase, încît pare că nimic din ce se petrece în jurul lor nu le atinge, nici măcar zguduirile care vor schimba lumea.

 

Pe 16 aprilie 1939, Ernst Jünger se află la Kirchhorst şi lucrează intens la Pe falezele de marmură. Notează în jurnal: „În această săptămînă, germanii au intrat în Boemia, Moravia şi în Memel, iar italienii în Albania. Toate semnele prevestesc un război apropiat; fac de aceea bine, luînd în considerare că va trebui să întrerup lucrul“. Războiul care va redesena lumea – un deranj. Nu destul de mare, totuşi, ca pe 25 iunie să nu scrie ceva despre Creta, „unde aş vrea să-mi petrec vara viitoare“. În schimb, în jurnalul lui Cesare Pavese, invadarea Albaniei nici nu e menţionată. În aprilie, conţine numai trei intervenţii, toate cu caracter foarte personal şi legate de romanul la care lucra.

 

În august 1939, Germania porneşte acţiunile militare care aveau să declanşeze războiul. Pe 18, ocupă Slovacia, pe 19, semnează tratatul comercial cu URSS, pe 23 – pactul de neagresiune. Pe 25, Anglia şi Polonia semnează acordul de asistenţă mutuală în caz de atac. În timpul acesta, Ernst Jünger, tot în Kirchhorst, se ocupă de scris, de grădinărit, de botanică şi pare complet imun la atmosfera încărcată a vremii pe care o înregistrează cel mult olimpian. Pe 19, de exemplu, scrie în jurnal o pagină despre vizita făcută cu două zile în urmă la Hamburg, vizită care-i prilejuieşte notaţii extrem de inteligente şi de pătrunzătoare despre automatizarea vieţii din marile oraşe, despre tehnicizare şi despre cît de bine e descris fenomenul în povestirea O pogorîre în Maelström de Poe (cu altă ocazie se arătase foarte interesat şi admirator al noutăţii numite autostradă). Apoi, nimic pînă pe 26, cînd notează că, în timp ce-l studia „comod în pat“ pe Herodot, a primit fără surpriză ordinul de mobilizare: „căci imaginea războiului se contura de la lună la lună şi de la săptămînă la săptămînă tot mai pregnant“. Pare un război ca oricare altul. Pe 28, afirmă lucid că „s-au acumulat atîtea elemente litigioase, încît doar focul le-ar putea rezolva“. E corect, desigur; dar nici urmă de judecată morală. Poate că, într-adevăr, atunci aşa se vedea. Sau poate că cel care tocmai îşi termina de scris Pe falezele de marmură îşi încheiase într-un fel conturile cu războiul pe care, în felul lui, îl descrisese şi anticipase cu mult. Polonia, oricum, nu-l interesează: pe 1 ianuarie 1940, aminteşte că un prieten le-a povestit detalii din campania din Polonia, dar „toate lucrurile pe care le-am citit sau auzit despre teritoriile de dincolo de Vistula mi s-au părut dintotdeauna de mică însemnătate istorică, aşa ca şi cum s-ar fi petrecut în ţări ceţoase...“ Şi, iarăşi, nici judecată morală, nici compasiune. La scara istoriei, privite de atît de sus, Polonia nu e interesantă... Nici măcar ca un semn. Deşi, pe 19 iulie, observase că „oamenii trăiesc ca animalele într-o apă tulbure şi nu îşi cunosc locul în care se situează. Un ochi mai penetrant i-ar vedea însă bine înşiruiţi, ca escadroanele pe un cîmp de bătaie... Există totuşi semne prin a căror forţă situaţia poate deveni brusc vizibilă“. Poate n-a ştiut să le citească. Pe de altă parte, are şi Jünger, alături de privirea scrutătoare şi rece a biologului cu care examinează contextul social, o sensibilitate instinctuală care înregistrează euforia naţională şi îl face să scrie pe 26 septembrie: „...în concertul adesea demonic al furtunilor, auzim chemarea patriei şi nu putem greşi dacă îi dăm ascultare“. Cu atît mai interesante asemenea observaţii cu cît sextetul jurnalelor din timpul războiului a fost mult elaborat de autor în vederea publicării. Nu se poate să nu fi fost perfect conştient de ceea ce vrea să transmită şi, mai ales, de ceea ce se desluşeşte la lectură.