OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind eram mic, imi placeau mult zilele de 1 mai si 23 august pentru ca, dupa manifestatie, gaseam pe strazi tonete cu crenvursti – din cei subtiri, nu polonezi. Se dadeau cite doi, pe o farfurioara dreptunghiulara de carton, cu piine si mustar indoit cu apa. Erau deliciosi si, oricum, erau cam singurele ocazii cind ii gaseam.

Mai tirziu crenvurstii au disparut, au devenit delicatese, „manifestatiile“ de 23 august au ramas, iar eu am ajuns sa le urasc pentru ca am inceput sa fiu obligat sa particip, sa „ies la manifestatie“, cum se spunea pe-atunci. La ultima – chiar ultima! – am iesit in 1989 cind, om al muncii in sectorul al doilea bucurestean, sub inteleapta pastorire a tovarasului Ion Dinca („Te leaga“, in caz ca ati uitat) m-au obligat nu numai sa „manifestez“, ci, sacrilegiu, sa-mi rad si barba.

Oricum, si cind, copil fiind, imi placeau „zilele de sarbatoare“, tot crenvurstii imi placeau, n-aveam, o spun cu toata sinceritatea si constient de consecinte, pic de fior patriotic. Cum cred ca nu au nici francezii care ies pe 14 iulie sa vada artificiile pe Sena. Iar acum, cu ziua asta nationala in care de multe ori e frig si zloata, chiar ca nu inteleg cum m-as putea bucura... Fior patriotic, treaca-mearga, dar „mindrie nationala“, cum tot aud ca se cere? Pentru ce? Mindria de a fi roman mi se pare un sentiment la fel de ciudat si greu de inteles ca si rusinea de a fi roman.

Nu stiu altii cum sint, dar eu, daca nu inteleg un cuvint, fuga la dictionar, c-asa m-a-nvatat mama de mic. Deschid DEX-ul la „mandrie“ si citesc: „1. Sentiment de multumire, de satisfactie, de placere, de bucurie; ceea ce produce multumire, satisfactie, placere, bucurie; sentiment de demnitate, de incredere in calitatile proprii. Ceea ce constituie prilej de lauda, de fala, de multumire. 2. Sentiment de incredere exagerata in calitatile proprii; orgoliu, trufie, ingimfare“. Or, eu nu pot fi nici satisfacut, nici nu pot gasi vreo placere sau multumire in a fi roman: nu am nici o contributie la realizarile inaintasilor mei, nu pot fi mindru pentru insulina lui Paulescu, nici pentru teoremele lui Pompeiu, nici pentru zecele Nadiei la birna, cum nu vad de ce m-as rusina ca sint la fel de roman ca Mailat sau, scuzati, Vadim, iar strainii nu se uita cu ochi umezi la mine imediat ce afla ca sint roman.

Ca sa ma simt demn si increzator in calitatile proprii de roman, ar cam trebui sa stiu care sint calitatile proprii romanilor. Dosar greu, parca nu l-as deschide... Cu lauda si fala se ocupa indeajuns alde Becali si Vadim, nu mai e loc (sper!). Tot insi ca ei intra si pe la punctul 2 al definitiei, iar nu m-as amesteca... Ei, cu bucuria, totusi, ar mai fi cum ar mai fi. E drept, ma bucur cind „bat ai nostri“ – desi nu prea stiu de ce. Ma bucur cind un elev de la noi ia un premiu, ma bucur daca un strain imi spune ca i-a placut un film romanesc (si am multe asemenea prilejuri de bucurie in ultima vreme), ma bucur cind, la vreo conferinta internationala, sint multi romani. Habar n-am de ce ma bucur. Asta sa fie?

Sigur e ceva aici. Iata, stiu ca soacra mea, ardeleanca, traieste cu totul altfel ziua asta nationala. Fara teoretizari, fara excursuri livresti, isi aduce inca aminte de povestile bunicului ei care fusese la adunarea de la Blaj si e cu adevarat emotionata cind vede, la televizor, multimea adunata la Alba Iulia. Asadar, se poate. Pare chiar simplu.
Pe de alta parte, in toata cacofonia asta scabroasa in care sentimentul national ori e exaltat, ori e minimalizat peste poate, nu am cum sa ma bucur in vreun fel de ziua nationala (unde mai pui ca anul acesta a fost intr-o simbata!). De altfel, pe 1 Decembrie mi-am vazut linistit de intilnirea saptaminala cu citiva studenti. Am sarbatorit „prin munca“, daca aceasta expresie mai trezeste cuiva amintiri. Va asigur ca am fost foarte satisfacut.

P.S. Din fericire, unii n-au deloc dileme. Pe voiculesciana Antena 1, am vazut cel mai imbecil titlu de program dedicat zilei nationale: „Sint roman, deci ma distrez“. La mai mare!