OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Încet, încet, contrariile încep să se apropie, doar în unitate trăiesc ele, aşa cum unii dintre noi au apucat să înveţe. Filozofi declaraţia de dreapta, neoconservatori, atrag uneori atenţia că democraţia nu conduce întotdeauna la decizii raţionale. E perfect adevărat. Cei care au auzit despre teorema lui Arrow (impropriu numită „paradox“) ştiu şi că acest lucru se poate demonstra în cadrul logicii formale, nu doar constata, în practica alegerilor, pe cazuri deloc izolate. Pe de altă parte, eu nu-mi aduc aminte să fi citit, în luările acestea de poziţie, vreun îndemn la abolirea sistemului democratic şi la înlocuirea lui – cu ce? Aşa ceva numai un C.V. Tudor, egal şi coerent cu sine, s-a hazardat să facă. Filozofii amintiţi s-au mărginit să observe, cu dreptate, disfuncţii, din păcate consubstanţiale, ale democraţiei. Şi iată că, mai nou, şi oamenii care par să se opună filozofilor despre care vorbeam, mai ales pentru că nu le împărtăşesc preferinţa pentru actualul preşedinte, sînt mult mai radicali: nu doar constată lipsa de organ a poporului pentru raţiune, ci cheamă direct la ignorarea lui – a poporului.

 

În numărul trecut al revistei noastre, domnul Marius Ghilezan, pe care l-aş citi cu mai mare plăcere dacă n-ar semna regulat, fie şi cronică sportivă, în Cotidianul, făcîndu-mă astfel, prin tranzitivitate, coleg de pagină cu articole odioase, nesimţite, cu nimic mai prejos decît cele din România Mare (ce-o fi avînd oare fiţuica asta imundă de atrage şi oameni de indiscutabilă calitate, mai nou pe însuşi Bedros Horasangian? Nu se mai poate scrie şi în altă parte? Chiar trebuie unite într-atît contrariile?), ei bine, domnul Marius Ghilezan, constatînd vidul de calităţi ale cam tuturor candidaţilor la preşedinţie, vid compensat numai de abundenţa defectelor, care la Traian Băsescu, fireşte, se văd cel mai bine, descurajat, aşadar, de aproape imposibilitatea unei opţiuni raţionale, întreabă deloc retoric: „Cînd vom avea şi noi un candidat în care să credem cu adevărat? Un om politic, un adevărat om de stat, care să fie interesat de prezentul şi viitorul ţării şi mai puţin de rivalităţile economice sau de clan? Eu nu găsesc decît un singur răspuns. Un reprezentant al dinastiei care a făcut România modernă. Poporul nu prea ar trebui să fie întrebat în momentele cruciale. Ce, Ioan C. Brătianu a consultat poporul cînd a plecat să caute, în frigurile anilor 1866, un domnitor străin?“.

 

Acum, eu ştiu că cititorii noştri sînt mai deştepţi decît ai lor şi, desigur, decît noi, dar tot am să încerc să traduc ce spune domnul Ghilezan, doar ca să mă conving că am înţeles – pentru că uşor de înţeles nu e. Bănuiesc că nu la dinastia Brătienilor se referă, aşa că pare să sugereze (spun „pare“ pentru că întrebarea era „cînd?“, iar răspunsul se referă la „cine?“ sau „ce?“) că salvarea ar putea veni numai de la un reprezentant al familiei de Hohenzollern-Sigmaringen care să candideze la preşedinţie – pentru că despre candidaţi era vorba, nu despre revenirea monarhiei. Ajuns aici, sper din tot sufletul că nu la principele Duda se gîndea domnul Ghilezan cînd scria cele de mai sus. Notez, în paranteză, că ideea l-a vizitat şi pe domnul Radu Câmpeanu – care a şi lansat-o, cu succesul ştiut –, iar în Bulgaria, mutandis mutatis, a fost chiar aplicată, cu şi mai mare succes.