Discuţiile legate de Legea educaţiei
naţionale sînt excesiv politizate, chiar personalizate, şi se
poartă pe un ton mult prea ridicat. Ar trebui mai multă reţinere
şi cumpătare. Sîntem capabili de ele?
Un articol care stîrneşte
îngrijorare – justificată, aş zice – este articolul 130,
care, prin alineatul 1, paragraful (b), obligă universităţile să
adopte un „cod de etică şi deontologie profesională“, parte a
cartei universitare, şi care să conţină „prevederea că
persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude
pînă la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent
funcţii, astfel încît unul sau una să se afle faţă de
celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control,
autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel, în
aceeaşi universitate, şi nu pot fi numite în comisii de
doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror
decizii afectează soţii, rudele sau afinii pănă la gradul al
III-lea inclusiv“. Sincer să fiu, nu văd cum se va putea aplica
această prevedere. Cred că, aici, legiuitorul s-a grăbit şi a
exagerat. E clar că acest articol e rezultatul exasperării la care
au dus situaţii de toţi cunoscute. Există facultăţi în
care se instituiseră adevărate dinastii pe care presa ultimilor ani
le-a tot documentat: vezi, de exemplu, cazul Universităţii de
Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la
Brad“ din Iaşi, al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu,
dar şi al Universităţii din Bucureşti, mai ales cu Departamentul
de Învăţămînt la Distanţă în care lucrează
patru membri ai familiei Logofătu (doi dintre ei conduc
departamentul). Dar poţi repara asemenea abuzuri printr-o lege care,
cu siguranţă, pe unii îi va nedreptăţi inutil? Sînt
multe nuanţe, situaţii care ar trebui luate în calcul. De ce
nu s-ar putea, de pildă, ca atunci cînd doi soţi lucrează în
aceeaşi facultate, unul dintre ei să fie ales decan sau director de
departament? Am trăit situaţia asta în Departamentul de
matematică al universităţii americane în care am predat. De
ce nu ne-ar interesa în primul rînd dosarul ştiinţific
al celor în cauză, şi abia apoi gradele de rudenie? Răspunsul
e că, la noi, s-au comis atîtea abuzuri, s-au trucat atîtea
concursuri, comisiile CNATDCU au fost atît de laxe, încît
acum se suflă şi-n iaurt. Pare că, la noi, bunul-simţ şi decenţa
sînt inefective, doar interdicţia formală, prin lege, mai are
putere. Aşa se face că există deja facultăţi în care
predau familii întregi, tinerii fiind uneori conduşi la
doctorat de rudele mai vîrstnice. Legea va obliga, probabil, ca
nimeni din familie să nu mai conducă, dar familia va rămîne
acolo.
Tot în legătură cu acest
articol, unii colegi de-ai mei, formaţi în Vest, mai radicali,
sugerau şi introducerea mobilităţii obligatorii: postdoctoratul în
alt loc decît doctoratul şi nimeni să nu mai poată promova
pe un post în universitatea în care a lucrat. În
principiu, o măsură bună, care evită tocmai eternizarea cuiva
într-un loc, acumularea puterii şi a relaţiilor, contribuind
salutar şi la formarea specialistului, la lărgirea viziunii sale.
Dar sper să nu fie luată în calcul înainte de a avea
condiţii asemănătoare de lucru în universităţile din ţară,
lefuri rezonabile, care să-i permită unui tînăr să se mute
dintr-un oraş în altul şi să-şi închirieze/cumpere
casă, şosele şi transporturi civilizate, care să permită naveta
între oraşe nu foarte apropiate (sînt mulţi
universitari francezi care fac naveta cu TGV – altceva decît
la noi) şi, mai ales, nu înainte de a avea un sistem ritmic şi
complet transparent de concursuri universitare. Atîta vreme cît
noi nu avem concursuri de ocupare a posturilor, ci „promovări“,
candidatul intern (candidat unic, de obicei) fiind aproape
întotdeauna cîştigător, să impui mobilitatea e o
utopie. Impresia mea e că, atunci cînd aceste condiţii vor fi
îndeplinite, mobilitatea va veni de la sine, va fi chiar
dorită. U-nele lucruri nu se pot face simultan, ci numai secvenţial.
Probabil că, în timp, şi acest
articol 130 se va dovedi benefic. Dar, deocamdată, mă tem că va
genera şi multă nedreptate. Oricum ar fi, demonizarea „clanurilor“,
publicarea de liste de nume, fără detalii despre CV, mi se par
foarte primejdioase. Mai ales că, de multe ori, justiţiarii cei mai
vocali nu sînt cu nimic mai presus decît cei aflaţi acum
la putere. Nu cred că reformarea învăţămîntului
universitar trebuie făcută vindicativ, cu ură. Sper că se va găsi
calea spre decenţă şi echilibru.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters