Cineva care a preferat să rămînă
anonim(ă) a reacţionat, pe forum, la editorialul meu de acum două
săptămîni cu cîteva întrebări la care, măcar la
unele, cred că e bine să răspund. Iată pasajul care m-a pus pe
gînduri: „A doua mirare a mea ţine de ironia pe care o
arătaţi faţă de «planificarea judicioasă» a
învăţământului românesc înainte de 1989.
Eu nu am prins acele vremuri, deoarece sînt născut mai
încoace, dar trebuie să vă spun că, în spoiala mea de
cultură civic-democratică, nu văd de ce într-un stat liber
din lumea asta Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu ar putea să
colaboreze în stabilirea cifrei de şcolarizare la nivel
academic cu Ministerul Muncii, doar-doar să ştim şi noi dacă
piaţa muncii ne poate integra în termeni reali şi nu doar
potenţiali. Nu văd nimic totalitar în această procedură
strict birocratică. Dimpotrivă, i-ar scoate pe unii, care nu fac
facultatea din plăcere sau „pasiune“, din marea derută în
care trăiesc. Sau poate dacă s-ar face un raport care să precizeze
de cîţi ingineri sau economişti are nevoie patria – aşa,
avem prea multi tinichigii cu diplomă, iertaţi-mi părerea –,
s-ar ajunge la concluzia că în unele facultăţi cifra de
şcolarizare ar trebui să fie redusă, situaţie în care
anumite somităţi ar fi evacuate împreună cu minunatele lor
catedre?“.
Lăsînd de o parte insinuările,
nu neapărat lipsite de temei şi care merită, de altfel, răspunsuri
separate, ceea ce mă surprinde e sfînta naivitate – dacă
sinceră e, nu jucată. Cifre de şcolarizare stabilite de Minister
sînt şi acum, pentru locurile bugetate. Dar ele nu au cum să
fie foarte realiste din simplul motiv că, de îndată ce
economia nu mai e integral de stat şi planificată, dinamismul ei nu
mai permite prognoza realistă. Nu avem cum şti ce investiţii se
vor face peste cîţiva ani, nu ştim ce fabrici se vor închide.
Rămîne posibilă planificarea în învăţămînt
şi sănătate – iar aici chiar se face, cifrele de şcolarizare de
la universităţile de stat iau în calcul necesarul de
profesori şi medici. Doar universităţile private nu ţin seama de
ea. Dar să zicem că ar fi posibilă stabilirea unei cifre de
şcolarizare judicioase pe fiecare domeniu, de care ar ţine seama
toate universităţile. Să zicem că s-ar elimina şi posibilitatea
studiilor cu taxă peste cifra stabilită. Ar urma ca absolvenţii să
şi umple acele locuri de muncă pentru care au fost pregătiţi. Dar
dacă nu vor să meargă acolo unde e, de fapt, nevoie de ei? De
exemplu, dacă cineva nu are chef să lucreze la ţară? Nu văd altă
ieşire din impas decît (re)introducerea repartiţiei
obligatorii. După medie, alt criteriu mai normal nu cred că există.
Dar este, oare, compatibilă cu „statul liber“ obligarea unui
absolvent de a se duce să lucreze într-un anumit loc? Dacă,
într-adevăr, acel cineva care m-a interpelat nu ştie despre
ce este vorba, şi-ar putea întreba părinţii. Poate i-ar
povesti şi despre schimbarea abuzivă a buletinului, „închiderea“
oraşelor mari (din 1980, dacă nu mă înşel), „sutimile de
la ASC“ şi despre căsătoriile din anul terminal ca să se poată
beneficia de „prioritatea de soţ“. I-ar spune şi despre absenţa
concursurilor de intrare în cercetare şi învăţămînt
superior, despre numărul insignifiant de doctorate.
Nu ştiu cum se face, dar ideile astea
aparent bune duc, prin consecinţele lor, la abuz şi totalitarism.
Sigur că ar fi bine să se poată planifica învăţămîntul;
dar de îndată ce ne uităm mai îndeaproape la chestiune,
vedem că s-ar ajunge repede la aberaţii orwelliene. Cum să ştii,
cu precizie, de cîţi economişti sau ingineri are nevoie, la
un anumit moment, patria? Prognoze se fac, evident, şi la nivel
naţional şi la nivel european. Dar ele sînt şi trebuie să
rămînă orientative, nu putem interzice unor tineri să
studieze ce (cred ei că) le place pe baza unor asemenea calcule. O
măsură cu înfăţişare benignă şi nuanţă raţională
implică un număr prea mare de restrîngeri ale libertăţii.
De exemplu, ca să planifici corect cifra de şcolarizare în
facultăţi, ar fi bine să o pregăteşti din timp, din liceu: adică
să nu permiţi oricui să facă orice, să-i pui încă de mic
ştampila „bun de intelectual“ sau „bun de tinichigiu“.
Pe de altă parte, cum să planifici
învăţămîntul fără să planifici economia pentru care
pregăteşti absolvenţii? S-a încercat. Ce-a ieşit, unii
dintre noi mai ştiu, alţii se pare că au uitat, iar tinerii nu
prea se arată interesaţi să ştie. Ar fi, totuşi, preferabil să
citească: nu le doresc să afle pe pielea lor.