„Tu n-apuci patruzeci, măi, Cristi“ – îi spuneam cînd îl
vedeam cum dă pe gît cănile cu ness şi aprinde ţigările una de la alta. Numai
aşa rezista. N-aveam nici unul mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Serios şi
plicticos am fost de mic. Dar uite că mi-a ieşit, nu mi-ar mai fi ieşit. Cristi
Popescu a murit pe 21 februarie 1995, la treizeci şi şase de ani neîmpliniţi,
fără să spună de ce. Pe certificatul de deces, scria „insuficienţă
respiratorie“ – lămuritor. Mama lui zicea că l-a găsit, dimineaţă, lîngă pat,
căzut, dar parcă rugîndu-se. O fi. Oricum, dacă-i stăteai prin preajmă, n-aveai
cum să nu vezi că trage din răsputeri să grăbească sfîrşitul. Îi venea greu să
trăiască. Şi cum să-i fi fost uşor, cu boala lui? Cînd era bine, trăia din
plin, chiar frenetic, uneori, dar parcă tot chinuit era. Ochii lui albaştri,
mari, uşor exoftalmici, nu scăpau de tristeţe nici cînd rîdea în hohote.
Ce bucuros era Cristi după ’90, parcă înflorise. Tot ce
se-ntîmpla îl amuza grozav. Dăduse şi de-un pic de cheag, avea slujbă, la un
moment dat avea şi bani de băutură, de cafea, îşi luase şi ceva haine, mai avea
şi pentru mama. Şi-n plus, apăruseră non-stop-urile. Era tot ce-şi putea visa.
De-acum, putea coborî la orice oră să-şi ia ţigări şi-o sticluţă de „lăptic“ de
la chioşcul din colţ. Locuia la cinci, într-un bloc de lîngă biserica dintre
Vatra Luminoasă şi Piaţa Iancului. De la geamurile lui se vedea cimitirul – ce
să-ţi mai doreşti altceva? Era linişte, era bine, iar el scria aproape numai
despre moarte. Eu locuiam de partea cealaltă a străzii. Mergeam la el, mîncam
cartofi prăjiţi în tigaie, beam vodcă proastă (dar ce bună era!), el ne mai
citea de pe caietele pe care le tot umplea – lucra neînchipuit de mult la un
poem. Cînd n-aveam bani, încercam să vindem cîte ceva. Într-o noapte, livreşti,
am încercat să refacem un traseu caragialian simbolic – adică să mergem la o
schembea. Nu de foame; aşa, de fason. Am bătut toată mahalaua, benzinării,
chioşcuri, ce era deschis noaptea, încercînd să plasăm bricheta lui, un Zippo.
Ghinion: am dat numai peste oameni cinstiţi şi pricepuţi. Se uitau la brichetă
şi ne spuneau că n-au ei cît face aia. Am renunţat la schembea. Ne-am dus
fiecare la casa lui şi ne-am culcat.
Muncea mult la fiecare poem nu pentru că ar fi căutat vorbe
din ce în ce mai meşteşugite. Dimpotrivă. Ce voia el era să ajungă la
simplitatea, la firescul limpede al psalmului. Elimina înverşunat metafora. Nu
voia să scrie poezii, ci cărţi. De fapt, o carte, una singură, una în care
spera să se lege cumva, să se aşeze – nu să se adune, nu voia culegeri de poeme
– tot ce scria. O carte-rugăciune, cred că asta încerca să scrie. Mi-am adus
aminte de el şi de visul lui, citind povestirile lui Şalamov. Parcă şi el tot
asta face – elimină tot ce e balast literar (cu excepţia construcţiei) şi
încearcă să relateze faptul nud; ce povesteşte el e atît de cumplit, încît nu
mai e nevoie de nimic în plus, grozăvia vorbeşte singură, nu trebuie decît
arătată. E suficient să spui adevărul. Ca şi Şalamov, Cristi nu voia să scrie
literatură, ci să (se) mărturisească. A încercat. N-a apucat să spună tot. Dar
cine apucă? La el, o fi fost de-ajuns?