OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce bucuros era Cristi după ’90, parcă înflorise. Tot ce se-ntîmpla îl amuza grozav. Dăduse şi de-un pic de cheag, avea slujbă, la un moment dat avea şi bani de băutură, de cafea, îşi luase şi ceva haine, mai avea şi pentru mama. Şi-n plus, apăruseră non-stop-urile. Era tot ce-şi putea visa. De-acum, putea coborî la orice oră să-şi ia ţigări şi-o sticluţă de „lăptic“ de la chioşcul din colţ. Locuia la cinci, într-un bloc de lîngă biserica dintre Vatra Luminoasă şi Piaţa Iancului. De la geamurile lui se vedea cimitirul – ce să-ţi mai doreşti altceva? Era linişte, era bine, iar el scria aproape numai despre moarte. Eu locuiam de partea cealaltă a străzii. Mergeam la el, mîncam cartofi prăjiţi în tigaie, beam vodcă proastă (dar ce bună era!), el ne mai citea de pe caietele pe care le tot umplea – lucra neînchipuit de mult la un poem. Cînd n-aveam bani, încercam să vindem cîte ceva. Într-o noapte, livreşti, am încercat să refacem un traseu caragialian simbolic – adică să mergem la o schembea. Nu de foame; aşa, de fason. Am bătut toată mahalaua, benzinării, chioşcuri, ce era deschis noaptea, încercînd să plasăm bricheta lui, un Zippo. Ghinion: am dat numai peste oameni cinstiţi şi pricepuţi. Se uitau la brichetă şi ne spuneau că n-au ei cît face aia. Am renunţat la schembea. Ne-am dus fiecare la casa lui şi ne-am culcat.