OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-am petrecut luna iulie la Lausanne. Din 2001 incoace, e a treia oara cind lucrez cite o luna la Ecole Polytéchnique Fédérale de Lausanne (EPFL). Orasul inca ma nedumereste, nu-l inteleg. ingrijit, curat, frumos, imprejurimi de vis, Montreux, cu festivalul lui de jazz, la o aruncatura de bat, muntii, lacul cu, de partea cealalta, Evian-ul unde, la hotelul Splendide, tragea familia Proust, apoi si Marcel singur, inainte de a-si stabili vacantele la Cabourg.

Orasul arata insa ciudat, elementare, dar functionale, fara doar si poate, cutii de chibrituri alaturi de monumentale cladiri vechi, cu arhitectura cel putin interesanta, de nu chiar frumoasa. Apoi simbioza asta ciudata dintre oras si natura, dealuri impadurite care pleaca din spatele blocului, pajisti frumos tunse sau cosite, la-nuri de griu, de porumb in cele mai neasteptate locuri (e drept, in cartiere care, initial, fusesera niste sate, dar acum sint integrate in oras), de exemplu in fata campusului universitar, oi si vaci (elvetiene, cum altfel?) pascind cuminti, netulburate de metroul de suprafata sau de autobuze. Basca micile gradinite cu legume din fata unor blocuri in plin oras. Ce mai, oras agro-industrial, visul de aur al lui Ceausescu! La ei pare cit se poate de natural.

E frumos, nu zic, si liniste, dar ce plictis! Oricit de frumos, de verde, de civilizat, orasul pare mort. Seara, dupa ora zece, majoritatea ferestrelor, fie la blocuri, fie la vile, sint intunecate, la cele luminate sint ispitit sa-i banui pe imigranti. in plus, aici totul curge molcom, stiu perfect cum o sa decurga vizita. Nimic neprevazut, necunoscute sint doar prin ecuatiile mele.

Aici trenul sau autobuzul chiar intra in statie la ora anuntata, magazinele respecta si ele programul, toata lumea e politicoasa si are timp, autobuzul ramine in statie cit e nevoie ca batrinul care s-a urcat incet-incet sa se si aseze, in jurul meu parca numai strainii vorbesc si, in general, cu exceptia zonei centrale, strazile sint goale si ziua (noaptea, oricum, tipenie): oamenii muncesc sau sint cu treburi, nu umbla lelea pe strada. in weekend si nu numai, lumea iese pe malul lacului, face o baita, apoi un gratar in locuri special amenajate, bea moderat, se simte bine, nu face murdar in jur. Pe strada si in troleu, in metrou, in tren, tineri cu priviri pierdute in gol asculta impasibili muzica la mp3-uri, nu li se clinteste un muschi pe fata, oare le-o fi placind ce-asculta? in a doua saptamina a lui iulie e Festival de la Cité, muzica, teatru, dans, antren, totul gratuit, in centrul istoric, lume multa, de fiecare data aceleasi tonete cu mincare chinezeasca, libaneza, fondue etc. (mincarea costa, si nu putin), bem-mincam-ascultam-ne-bucuram civilizat si mergem la dodo, a doua zi dimineata e curat ca-n palma.
Evenimente? Vreo productie de lapte record anuntata cu tam-tam pe-a-ntiia in Le Matin sau ziua cind s-a terminat sapunul la WC ori s-a defectat uscatorul (imi creste inima cind ii prind in off-side!).

Plictis, plictis, dar ce bine (le) merg toate! Ce biblioteca are universitatea, ce putere de calcul! Aici inginerul de sistem chemat sa depaneze un calculator vine atunci cind promite, secretara iti da tot ce-ti trebuie de cum te-ai infiintat in institut (iar seara pleaca acasa la volanul unei masini care-ti ia ochii), totul functioneaza. Si ce salariu are aici un doctorand, de profesori nu mai spun, inclusiv cei de liceu sau de scoala generala. Si totusi. Am vazut echipe de lucratori, garantat neromani, care lucreaza in cel mai pur stil romanesc: unul asuda, ceilalti trei privesc. Asa, agale, au asfaltat o palma de sosea intr-un timp care mi s-a parut nesfirsit. Un coleg mi-a povestit cum muncitorii care-i renoveaza casa lucreaza ca melcul, nu se tin de promisiuni, dar pina la urma fac o treaba excelenta. Ca sa nu mai spun de economiile, de-a dreptul meschine, care se fac aici: la banii lor, in universitate nu exista apa calda la chiuvete si, ca totul sa fie clar, robinetul de apa calda e acoperit cu un manson de metal stralucitor, special construit in acest scop. Iar daca e vorba de birocratie, apoi ne dau lectii de departe. Dar, iarasi, la ei functioneaza. La noi de ce n-o fi mergind nimic? Sa fie tot blestemul formelor fara fond? Tare mi-e dor uneori de acasa, satul de viata mea plina ochi de neprevazut, de dulcele plictis elvetian.

Va fi avind dreptate Radu Cosasu cind sugereaza o legatura de directa proportionalitate intre plictis si nivelul de trai? Oricum, orasul asta ma face sa pricep de ce a spus, odata, Geo Bogza, intr-o tableta din Romania literara: „Dupa ce-am vizitat Elvetia, am inteles ca nu ma pot indragosti de o farmacista“.