OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imbucurator interesul pe care il arata in vremea din urma presa pentru problemele invatamintului. Cine stie, poate (si) cu ajutorul ei vom reusi sa schimbam cite ceva. Pe de alta parte, campanii ca acelea care lasa de inteles ca universitatile romanesti sint, nediscriminat, niste gropi de gunoi imi lasa un gust amar. Cred ca necazurile se trag din faptul ca, asa cum am mai spus, la invatamint toata lumea crede ca se pricepe. Or, daca ai trecut printr-o facultate nu inseamna si ca ai inteles mecanismele interne ale vietii academice.
Dar sa ma explic. Ziarul Cotidianul a purces, si pe buna dreptate, la demascarea si, deie Domnul, demolarea „clanurilor“ din universitati.

Campania se plaseaza in descendenta celei incepute de participantii la forumul de discutii www.nepotism.ro, ulterior (partial) transformat in Forumul Academic Roman (discutiile continua pe grupul educer.ro). Ce inseamna un clan universitar? E vorba despre familii care par sa roiasca in cite o universitate sau chiar facultate, soti, copii, toti cu aceeasi specialitate sau cu specialitati apropiate, unii dintre ei cu functii de conducere. In multe dintre cazuri, membrii familiei vin in facultate (cistigind concursuri) dupa ce unul dintre ei este deja in conducere. Practica scandaloasa, desigur, atita vreme cit se poate proba ca acele concursuri au fost trucate sau ca valoarea stiintifica a vreunuia dintre membrii familiei este sub cerintele firesti. Atunci, da, e vorba despre coruptie crasa, despre trafic de influenta si trebuie luate, punctual, masuri. Dar de aici si pina la a da (in ziar) liste cu familii care lucreaza in aceeasi facultate e cale lunga si gestul mi se pare oribil, punind laolalta nemernici si oameni dincolo de orice repros, cititorul inocent si neavizat nefiind in stare sa faca deosebirea (daca autorul articolului a facut-o, atunci e clar misel; daca nu, de ce scrie despre ce nu intelege?).

Pentru ca se dadeau in acea lista numai nume, nu se preciza nimic despre publicatiile respectivilor cercetatori, despre valoarea lor. Lasa ca se mai spuneau si aberatii: despre familia Teleman, de la Facultatea de Matematica si Informatica, se afirma ca exista in facultate de cinci generatii. Adica aproape de la infiintarea universitatii! Sint, intr-adevar, trei frati Teleman, toti matematicieni exceptionali, unul in Italia (Nicolae), altul in America (Silviu), unul singur la Bucuresti (Costake), acum la pensie; fiul lui Costake, Andrei, a fost citiva ani profesor la Bucuresti, acum e la Marsilia, publicatiile lui il indreptateau cu asupra de masura la un post in (orice) facultate; sora lui Andrei este lector la noi in facultate, nici vorba despre posturi de conducere. Sint si cupluri la Facultatea de Matematica, persoane dincolo de orice banuiala, care se justifica din plin prin publicatiile lor si prin didactica pe care o fac.

Am cunoscut cupluri sau frati-surori in mai toate universitatile prin care am lucrat, inclusiv in America (pot da exemple). De ce ar trebui sa functioneze la noi prezumtia de vinovatie? Ce sa faca doi tineri care, colegi de generatie, la aceeasi facultate, facind amindoi doctorat, retinuti in facultate pe merit, vor sa se casatoreasca? Sa renunte la familie sau sa plece unul la alt institut? Unde anume? Putem noi sa ne comparam cu America sau cu tarile europene, unde mobilitatea e lesnicioasa si unde universitati de nivel (inalt) comparabil sint multe? Cite universitati bune sint la noi in acelasi oras? Daca, de exemplu, un tinar matematician bun, bucurestean, care nu vrea sa plece din tara (ei, da!, mai exista!), al carui tata e la Universitatea din Bucuresti, poate, la rigoare, sa mearga la Politehnica sau la Constructii, ce poate face un filolog sau un istoric? Sa se mute la Iasi sau la Timisoara? Sau sa se prostitueze pe la vreo butica privata?

Sigur ca exista abuzuri, sigur ca se poate ca un parinte sau un sot prea iubitor sa treaca numele copilului sau al sotiei pe lucrari cu care acestia nu au nici o legatura. Se poate intimpla oriunde. Dar frecventa unor asemenea cazuri nu poate fi mare si e ineficient sa facem legi care sa incerce sa prevada si sa stavileasca toate porcariile: oricum, o minte onesta nu le poate imagina pe toate.
Sint multe probleme in invatamintul universitar romanesc, dar nu cu campanii haiducesti (mai mult de imagine) se vor rezolva, ci numai prin aplicarea consecventa, macar de acum inainte, a unor criterii serioase de promovare si (re)evaluare pe post, exclusiv pe baza publicatiilor (in reviste ISI, acolo unde este cazul), criterii chiar mai dure decit prevede ordinul promulgat de ministrul Miclea inaintea intempestivului sau final de mandat, ordin atit de hulit, et pour cause, de mare parte dintre universitarii romani.