OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ciudată seară a fost cea de joi, 28 octombrie. Am ajuns la Sala Palatului puţin înainte de ora şase. Lume peste lume, Bucureştiul culturalo-monden în păr (Tout petit Paris, cum zicea Costi Rogozanu). Şi foarte mulţi tineri. M-am bucurat să văd şi studenţi de-ai mei cărora le spusesem (la curs, iertare!), că ar fi bine să vadă filmul lui Andrei Ujică (despre care, spre ruşinea mea, pînă de curînd nu ştiam decît că a scris, alături de Foarţă, texteleCantafabulelor). Apoi, în hol, în dreapta – şampanie, în stînga – Eugenii vărsate, din care lumea lua cu punga, Pepsi şi Mirinda (acestea din urmă, poate, pe post de evocatoare ale defunctelor Quick Cola şi Cico, sau Brifcor). Eugeniile: minunate, cremă prăfoasă între biscuiţi sfărîmicioşi, dar îmi plăceau şi-atunci, îmi plac şi-acum. Mîncam şi beam, nu plîngeam. Şi-mi încolţea un gînd năstruşnic: oare ăştia vor să-mi trezească nostalgia, sau ce vor, de fapt? Apoi, în holul al doilea, în dreptul garderobelor, expoziţia de colaje ale lui Ion B., pe biroul lui Ceauşescu. Biroul – urît, meschin; chiar nu-şi permitea mai mult? Colajele – amuzante, dar tot mi se par mult supraevaluate, cum exagerată mi se pare reclama care i se face lui Ion B.: destinul ciudat nu poate ţine, totuşi, loc de valoare artistică. Păcat că omul se lasă manipulat. Dar colajele rimau bine cu filmul de montaj (eu nu l-aş numi documentar) care urma. Da, filmul.

 

Imagini montate inteligent, unele fără sonor, imagini care, puse unele lîngă altele aşa cum le-au pus autorii, conturau încet-încet o personalitate, un om viu. Momente surprinse întîmplător care spun mai mult decît cele mai docte analize (funeraliile lui Dej; tăticul încercînd s-o îmbrăţişeze pe Zoe adolescentă, care se strînge-n ea, evident agasată; meciul de volei şi gestul lui de neputinţă enervată după ce trimite mingea în plasă; Elena, în sarafan şi cu fundiţă albă în păr, încercînd şi ea să joace volei; încîntarea cu care privea el spectacolele chinezeşti şi coreene, fericirea tîmpă, bucuria primitivă care se citeau pe chipurile lui şi ale lui Kim Il Sung; ochii iscoditori, vicleni surprinşi în cîteva secvenţe; figura arogantă, de golan şmecher, a lui Corneliu Mănescu la întîlnirea de la Praga, din vremea Primăverii – întreaga scenă a conferinţei de presă de atunci e fabuloasă, iar Ceauşescu nu face chiar figură proastă; discursul din 21 august 1968, după intrarea ruşilor în Cehoslovacia; De Gaulle, Regina Angliei, regina mamă, Nixon, Carter; discursul ţinut în faţa ştabilor de proximitate cînd a împlinit şaizeci de ani; vizitele de lucru; expresia răvăşită pe care o avea în timpul convorbirii cu Gorbaciov, chipul acela parcă brusc îmbătrînit, căzut; felul cum, la scara avionului, tovarăşa primea întîi strîngerea de mînă şi abia apoi sărutarea soţului revenit din călătorie; joaca de-a constructorul cu machetele uriaşe, gesturile elocvente prin care rădea o stradă sau un cartier; dar şi scenele de revelion de la CC, Aurelian Andreescu, Periniţa, tovarăşele cu coc, imaginile surprinse pe stradă, limba spontană a lui Popescu-Puţuri după defecţiunea lui Pârvulescu).

 

În unele fragmente se aud voci din off spunînd nu chiar ce trebuie, în altele sînt imagini care, cu siguranţă, au fost tăiate, cenzurate; au păstrat tot, n-au aruncat nimic: nu le păsa, se credeau eterni. Şi iar gîndul năstruşnic: de ce nu mixează şi imagini „din lumea reală“? De ce-mi arată numai vizitele la magazine alimentare pline ale unui şef grijuliu, care încearcă pîinea ca să se asigure că poporul primeşte mîncare de calitate, şi nu-mi arată realitatea magazinelor goale? Treptat, am înţeles că văd ce ar fi putut fi chiar autobiografia lui, aşa cum şi-ar fi dorit, poate, să rămînă pentru posteritate. Numai secvenţe din care nu iese rău – mai ales procesul final e un fel de apoteoză a lui, care pare mult mai demn decît acuzatorii. Vocea lor sună fals, a lui – nu. Atunci chiar credea ce spunea. Cel mai rău ies cei de lîngă el, cel mai rău ieşim noi, cei care am trăit şi am acceptat, unii de nevoie, alţii, nu puţini, de bunăvoie. Nu el a pus la cale spectacolele acelea grandioase, el a primit doar, cu vădită plăcere, ce îi propunea o curte din ce în ce mai slugarnică şi mai inventivă, dar nu cred că el a găsit „conceptual“, cum se spune acum, nu cred că el a cerut să fie asemuit cu Mircea, cu Ştefan, cu Mihai. Tot delirul acela crescînd a avut, ca şi Casa Poporului, nişte arhitecţi, a avut, ca şi spectacolele ce-i erau dedicate, nişte actori, şi nu toţi au fost obligaţi să facă ce-au făcut. La urma urmei, eu de ce mi-am ras cuminte barba în 1989, ca să particip la demonstraţia de 23 August (o!, dac-aş fi ştiut că-i ultima...)? Ce mi-ar fi făcut dacă, asemenea lui Varujan Pambuccian, cu care eram coleg de birou, aş fi refuzat? Probabil că nimic. Dar n-am refuzat, m-am dus.

 

M-am temut că o să mă îngreţoşeze peste poate filmul acesta. M-am temut că e încă prea devreme şi că nu voi rezista. N-a fost aşa. S-a instalat deja o anumită detaşare. Am rîs de multe ori. Albastru, dar am putut rîde. Iar tinerii – am stat foarte aproape de sectorul studenţilor – au rîs chiar cu poftă, mult şi sănătos. Cred că au reacţionat foarte bine. Pentru cine n-a trăit atunci filmul ăsta nu e un horror, ci o comedie, poate macabră, poate absurdă, dar comedie o pură. Abia acum, după ce l-au văzut, mă aştept, înfricoşat, la întrebarea pe care le-o puneam şi eu tatei şi congenerilor lui, dar, stupid, numai în legătură cu anii ’50-’60: „Cum a fost posibil?“.