OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Despre ce e, de fapt, vorba? De ce se sperie lumea? Ce i se cere? Se pretind nişte realizări profesionale minimale, în lipsa cărora nimeni n-ar mai trebui să se poată înscrie la un concurs pentru respectivul post. Criteriile, diferite în funcţie de specificul fiecărui domeniu, se referă la un minim de publicaţii ştiinţifice în reviste cu un anumit prestigiu (adică situate în prima jumătate a ierarhiei domeniului) şi la un număr rezonabil de citări ale rezultatelor proprii, tot în asemenea reviste. Pentru prima dată, cel puţin în istoria recentă a universităţii româneşti, se introduc nişte criterii mai ales calitative clare, fără putinţă de echivalare (în loc de un articol tare, cinci mai slăbuţe...). Aşa cum le ştiu, de la matematică şi fizică, de exemplu, criteriile astea nu au nimic de speriat: cele de profesor, de pildă, sînt îndeplinite, în mod normal, de orice post-doc serios din Vest, de orice cercetător pe la treizeci şi cinci, patruzeci de ani. Cam ăsta e nivelul care produce, la noi, atîta spaimă. Ceea ce „dincolo“ e un minim de decenţă, la noi devine piatră de hotar şi e pe cale să năruie cariere. Lupta se duce acum, la unele domenii, în culise, pentru relaxarea, pînă la diluare totală, a acestor criterii. E tare trist să vezi că o mulţime de profesori plini, unii şi conducători de doctorat, nu îndeplinesc nici măcar noile criterii pentru conferenţiar şi se situează sub nivelul unui tînăr cercetăror dintr-o universitate americană sau europeană bună. Că universităţile, politehnicile şi institutele noastre economice sînt pline de impostori era lucru ştiut; dar acum se vede înspăimîntător de limpede.

 

Nu doar universităţile şi departamentele mici au probleme. E foarte posibil ca şi în centrele mari să se promoveze mult mai greu. Situaţia este îngreunată acum şi de ieşirea la pensie a unei generaţii întregi. În multe cazuri, ies la pensie specialişti excelenţi, unii chiar de neînlocuit – la noi. Mulţi nu lasă „urmaşi“ şi există pericolul ca unele domenii de cercetare să moară. „E doar vina lor“, spun unii, „de ce nu şi-au crescut elevi care să-i înlocuiască? De ce departamentele respective n-au avut viziune şi o politică de recrutări pe măsură?“. Într-adevăr, în multe cazuri, penuria de specialişti pe o anume direcţie e consecinţa deciziilor proaste luate în ultimii douăzeci-treizeci de ani, a aducerii în facultăţi a unor pseudocercetători obedienţi şi serviabili. Cei mai optimişti susţin că e suficient să se deschidă cu adevărat concursurile, şi candidaţi se vor găsi – suficient de buni, oricum, în prezenţa noilor criterii. Cred că e un pic mai complicat. Salariile mici, chiar în comparaţie cu bursele de doctorat din Vest, fac complet neatractive posturile noastre pentru specialişti din afara ţării. Chiar şi mutarea dintr-un oraş al ţării în altul e o problemă, la salariile noastre: dificultăţile legate de găsirea unei locuinţe, a unei slujbe pentru partener, de şcoli pentru copii – sînt, de multe ori, insurmontabile. Iar drumurile proaste şi trenurile care mai mult stau nu prea dau ghes la navetă. Aşa că, o bună perioadă de acum înainte, cred că tot pe promovare din interior va trebui să ne bizuim. Sau, cel mult, pe o migraţie de la institute de cercetări – ale Academiei, de exemplu – înspre facultăţi.