OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toată copilăria mi-au împuiat capul la şcoală cu poveşti despre eroi (comunişti, dar nu asta conta) torturaţi la Doftana sau „în hrubele Siguranţei“ şi care nu scăpau nici pîs, tăceau mîlc, orice le-ar fi smuls, oricît i-ar fi ars. Tari în crezul şi în credinţa lor (absurdă?), ei nu-şi trădau tovarăşii. Mi-era o ruşine cumplită, mă făceam mic în banca mea: nu ţin la durere, cedez imediat, mi-e frică, n-am stofă de erou – de martir, cu atît mai puţin. Ştiam că n-aş fi rezistat nici cinci minute, doar mă lua cu leşin, plîngeam şi cînd mergeam la dentist. Darămite „acolo“. Aş fi turnat tot, pe loc.

Are Isaac Bashevis Singer un roman, sigur, nu cel mai reuşit, Enemies, a love story (tradus la noi de editura Hasefer şi prezentat pe site-ul librăriei Eminescu drept „roman de dragoste“: s-o creadă ei!), în care personajul principal e un evreu încă tînăr, pe care, în timpul războiului, slujnica poloneză a familiei îl ţinuse ascuns în podul casei; după război, ajuns la New York şi căsătorit cu fosta slujnică, omul îşi petrece mare parte din timp imaginîndu-şi cum, dacă va fi cazul, soţia sa ar putea zidi un perete fals într-o anumită încăpere din apartament, iar el ar putea supravieţui pitit acolo oricît, hrănit pe furiş, la fel ca în război. Altfel, omul duce o viaţă perfect normală: e gazetar (la un ziar de limbă idiş, fireşte), are o amantă – ca tot omul.

„Minţi contorsionate de evrei taraţi care despică firul de păr în patru şi fac teoria chibritului! Gata! – a fost, a trecut, s-a dus. Nu v-ajunge? Vă place rolul ăsta de victimă? Chiar nu mai puteţi ieşi din el? N-aţi obosit?“ „Da, a trecut. Şi crezi că nu lasă urme? La urma urmei, dacă-mi permiţi calamburul, ce nu-ţi convine? Ce mai vrei? Ne-am integrat pînă ne-am asimilat de tot, limba n-o ştim, pe la templu nu călcăm – baremi aşa lasă-ne să fim şi noi evrei. E şi ăsta un fel de a ne asuma identitatea, fie şi virtual.“ Este?