OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum vreo cincisprezece ani, un coleg din Franţa, fost, demult, profesor al facultăţii noastre, ne spunea că, dacă vom continua să predăm aşa cum o făceam – cursuri dure, grele, abstracte –, o să ajungem să arunce studenţii cu avioane de hîrtie în noi – asta înainte să iasă din sală trîntind uşa.

Mi-e clar că universitatea nu mai e destinată elitei. A ajuns să aibă mai degrabă un rol social decît unul ştiinţific. Pare mai ieftin, mai eficient să ţii tinerii în facultate decît să-i trimiţi în şomaj. În condiţiile astea, e limpede că trebuie să schimbăm ceva. Dar nu mă simt capabil s-o fac. Şi nici nu ştiu cum. Îi invidiez sincer pe cei care cred că au soluţii. Mai ales pe domnii pedagogi. Şi pe domnul Miclea. Mă întreb doar de ce n-a făcut nimic atunci cînd a fost ministru. Eu n-am soluţii. Nu văd decît hăul. Nu cred că mă mai pot adapta la ceva radical diferit. Nu reuşesc să predau mai jos decît o fac. Mai indulgent, da, pot fi. Dar ce rezolvă asta?

În fiecare an reuşesc să am un dialog real cu cel mult 10-15% dintre studenţii unei serii de licenţă. În doar atîţia simt că sădesc ceva. Şi sînt aceiaşi de care tragem toţi. Or fi mai mulţi şi nu-mi dau seama – ce frumos ar fi. Cu ceilalţi, mă împac bine, rîdem, glumim, dar matematica nu trece. E îngrozitor de puţin. Nici alţi colegi nu stau mai bine. Deci, sper, nu e doar vina mea. Mi-e greu să cred că năpasta s-a abătut numai pe facultatea mea, că la celelalte e mai bine, mult mai bine. Mă uit cu jind la afişele frumoase cu sesiuni de comunicări ştiinţifice studenţeşti ale altor facultăţi; ori e o minciună vopsită meşteşugit, ori ei au găsit resorturi care nouă ne scapă. Noi, anul ăsta, am avut doar trei înscrişi la sesiunea de comunicări. Ar mai fi fost încă vreo trei-patru care sigur aveau ceva de spus, dar n-au vrut să participe. Asta spune ceva despre calitatea lucrărilor de disertaţie: gradul de originalitate tinde vertiginos la zero. Despre cele de licenţă, ce să mai vorbim – compilaţii jalnice, cînd nu de-a dreptul traduceri (proaste). Şi cauza principală nu lenea sau comoditatea studenţilor e, ci neputinţa. Toţi ştim asta şi-nghiţim. Ce să facem? Să-i picăm la potou?

Chiar cu riscul unei extrapolări poate ilicite de la matematică înspre alte domenii, cred că e nevoie de o schimbare de paradigmă în învăţămîntul universitar. Nu o să putem continua doar cu cîrpeli care să mai aducă, eventual, cîţiva studenţi în plus. Nu vom putea continua la nesfîrşit să ne hiperspecializăm şi să scriem, fie şi în reviste ISI, doar pentru cîţiva asemenea nouă, răspîndiţi prin lume. Nu vom putea continua la nesfîrşit să-i învăţăm pe studenţi ce ne place nouă, pentru că asta ştim şi ne place şi pentru că e important pentru dezvoltarea internă, organică a ştiinţei noastre, pretinzînd că tot ce ne încîntă pe noi le e lor util. Nu vom putea continua la nesfîrşit să facem cursuri pentru doar cîţiva studenţi pasionaţi. Cu siguranţă, însă, nici soluţiile găsite acum, facultăţile eclectice care mimează interdisciplinaritatea neoferind, de fapt, nici un fel de pregătire temeinică, nu vor rezolva nimic.

Peste criza asta – să-i zic structurală? – a sistemului, se mai înghesuie şi timpul să ne dea ghionturi. Mă uit în jur şi văd cum generaţiile de profesori ai mei ies la pensie sau pleacă de tot. Ştiu că generaţia mea nu e la nivelul lor. În cîţiva ani se vor crea goluri aproape imposibil de umplut. Parcă se duce totul de rîpă, parcă iarăşi „timpul şi-a ieşit din matcă“. În ce mă priveşte, sigur nu-s „născut ca să-l aduc la loc“. Dar parcă nici să sting lumina nu mi-ar plăcea. Are cineva vreo soluţie?