OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Ce tristeţe să afli că un prieten a minţit. Ar fi putut să spună? Sigur. Nu ştiu, dar îmi pot imagina că e tare greu să mărturiseşti. Chiar dacă, de fapt, faţă de ce-au făcut alţii, mare lucru n-a fost. Dar ceva tot a fost. Prima oară, sigur a fost. Oricum, mai mult decît era Groşi dispus să recunoască în textul scris în Adevărul (ironie?) din 28 ianuarie. Nu, nu iese deloc bine din „scrierile de tinereţe“, nici din referirile la ele. Nici nu ştiu ce e mai rău: c-a făcut-o sau că a reuşit să „uite“ atîta vreme. Dar de ce, acum, c-am văzut „documentele“, nu reţinem şi că după ce-a terminat facultatea a avut puterea („curajul“ e prea mult spus?) să zică „nu“? Pentru că a zis „nu“. Nici asta nu cred că (i-)a fost uşor.

 

Şi cîţi n-au practicat pe vremea aceea acel tip de delaţiune, conştient sau nu! Doar că, între amici, la un pahar, bîrfă benignă, gură spurcată, nu era înregistrat ca turnătorie, nu era semnat; informaţia, însă, trecea – şi cu aceleaşi efecte, de multe ori. Bine că nu ne-au înregistrat pe toţi. Sau, mai ştii? Numai să trăim noi destul...

 

Ei, dar a mai comis-o o dată – zice Nicolae Manolescu. De data asta nu prea m-a convins. Poate că ştie mai mult şi are mai multe documente, pentru că Nicolae Manolescu pare foarte convins, dar, din ce a publicat, concluzia nu rezultă aşa limpede. Nu e nici un document olograf. Sînt doar relatările unui anume maior Toader. (Ce-o mai fi făcînd el acum? O fi ajuns general? La pensie?) De ce nu funcţionează şi în cazul lui Groşan obiecţia care s-a adus acuzelor similare la adresa lui Marino – nu e nimic sigur atîta vreme cît „dovada“ e numai relatarea securistului. E vorba, acolo, în ce s-a publicat, numai despre intenţia de a-l recruta din nou, sub alt nume, dar nu e nici un accept al său. Iar discuţia aceea – pentru că, dacă înţeleg bine, toate relatările maiorului se bazează pe o unică discuţie –, petrecută la întoarcerea lui Groşan din străinătate, unde nu de Securitate fusese trimis (cel puţin nu asta rezultă din textele publicate), era preţul plătit de oricine ieşea – da, ştiu, unii povesteau mai mult, alţii mai puţin... Acum, Emil Hurezeanu, oarecum presat de intervievatorul de la kamikaze, îşi aduce aminte că, în discuţia de atunci, din 1989, în Germania, „Groşan avea un oarecare interes de sistematizare a informaţiilor. Voia să treacă în revistă tot felul de lucruri“. Aşa o fi fost – deşi, asemenea interpretări post festum pot fi orientate de conjunctura, de discuţiile, de sugestiile de acum, nu reflectă neapărat realitatea de atunci. Eu aş fi mai precaut.