OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De fiecare data cind ma intorc dintr-o calatorie in Franta sau Italia, ma izbeste uritul pe care-l vedem, auzim, suportam zi de zi. De la blocurile sinistre din cartierul in care locuiesc (si nu e deloc printre cele mai rele), pina la fetele mohorite ale vinzatoarelor de la magazine, care cu o mina iti dau in sila ceva de pe raft in timp ce cu cealalta tin telefonul la care continua impasibile sa vorbeasca, la absenta desavirsita a oricaror formule de politete din partea celor mai multi „lucratori comerciali“ („la salariul lor, numai de asta le arde, vai de ei“), la vorba rastita, scrisnita a mai tuturor celor cu care te intersectezi, trecind prin gunoiul aruncat gospodareste in spatele blocurilor si prin mizeria asezata temeinic pe trotuare, adunata peste vara si dospita bine in timpul iernii, ca sa iasa mai hotarita, mai puternica la lumina in primavara urmatoare (o!, diafana punga de plastic care ti se incolaceste alene pe picior la cea mai mica adiere de vint, cirpele in culori pastel aninate de crengile copacilor, hirtiile invirtejite in aerul prafos).

De fiecare data imi aduc aminte de o intimplare petrecuta acum mai multi ani, intr-una dintre primele mele iesiri, se poate s-o mai fi povestit. Eram la Roma, in Piazza Navona, cascam gura fericit, ca mai toti cei care se nimeresc pe-acolo. Pe banca, linga mine, un tinar „italian tipic“: subtirel, tricou mulat, ochelari de soare, par dat din belsug cu gel, ma rog, tot tacimul. Intram in vorba, imi spune ca e dintr-un sat amarit din Sicilia, ca a terminat liceul si a venit la Roma sa caute de lucru (dar nu parea foarte grabit)… Si nitam-nisam imi arunca: „Tu nu crezi ca daca eu as fi crescut intr-un loc ca asta, vazind mereu case frumoase si statui ca aici, viata mea ar fi fost altfel?“.

Primul impuls, cind ma uit la blocurile urite din cartiere („Dar de ce le vezi? De ce nu tii capu-n pamint?“), decorate acum si cu nenorocitele cutii pentru aer conditionat din care tot picura apa-n capul trecatorilor, e sa-i injur pe comunisti. Lucrau prost, cu economii stupide, dac-ar fi dat mai multa atentie fatadelor, sa fi avut si ei un pic de grija, poate-ar fi fost altfel. Doar si prin alte parti sint blocuri, locuinte ieftine, si pot arata omeneste. Dar dupa ce-am vazut si cite ceva din noile cartiere, Pipera, spre exemplu, pe care nu comunistii le-au facut… Tot slute si astea noi, chiar daca e uritenie cu staif.
Nu cred ca neajunsul cel mai mare al blocurilor noastre e traiul in comun. Oricum, vilisoarele cele noi, inghesuite, nu rezolva nimic. in plus, in afara orasului fiind, ele nu reprezinta o solutie la problema locuirii in oras. Citadin convins, eu orasul l-as vrea umanizat, iar asta nu se va obtine prin migratie masiva in zona verde.

Nu blocurile in sine ma strivesc cind ridic ochii („Tine-i plecati!“), ci infatisarea lor hidoasa. Poate ca si din pricina respingatoarei lor uritenii nu s-a cristalizat la noi nici un fel de sentiment urban al comunitatii, nu exista la noi un echivalent al cafenelei franceze sau al barului italian, de exemplu, localuri mici, fara pretentii, de piata publica nu mai vorbesc, unde cei din zona se aduna firesc, se cunosc mai toti intre ei, stau de vorba. E evident ca lumea simte nevoia de asa ceva: orice locsor in care apar citeva banci si-un strat de flori – si, in ultima vreme, chiar au aparut –, e imediat asaltat (si vandalizat, se-ntelege, acoperit repede cu sticle, pungi si hirtii).

Mi-e teama ca, intr-un viitor previzibil, nu se mai poate face nimic (ce-o fi peste multi, prea multi ani, nu-mi pot imagina si, sincer sa fiu, nu ma prea intereseaza, nu mai e problema mea). Cartierele astea de blocuri urite exista, nu pot fi nici darimate, nici abandonate. Bani sa fie macar fatuite, nu sint. Singura mea mingiiere e ca, in timp, mai cresc pomii dintre blocuri (de nu i-or taia pentru citeva locuri de parcare) si, vara cel putin, cind privesc pe geam, mizeria mi-e ascunsa de frunzisul lor. Pare ca nu se mai poate schimba nimic. Noi, oamenii, nici atit.