OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Celor care, eventual, au uitat le reamintesc că, de vreo cinci ani buni, a început să se audă des – prea des, spun unii – prin presa românească despre reviste ISI. E vorba despre o listă de reviste ştiinţifice, organizată pe domenii (inclusiv ştiinţe umane), considerate relevante pentru producţia ştiinţifică de calitate. Discuţia despre cine şi cum certifică acea calitate este una interminabilă şi, evident, fără şanse să fie vreodată tranşată cu acordul tuturor. Să spun numai că, la capitolul „calitate“, pe lîngă durata de viaţă a articolelor măsurată prin numărul de citări în alte reviste, a componenţei internaţionale a comitetului editorial, intră şi apariţia regulată, existenţa unui site internet. Fapt este că, lăsînd la o parte unele excepţii, ierarhia propusă de listele respective cam respectă ierarhiile informale pe care fiecare cercetător dintr-un domeniu anume le cunoaşte. Există în comunitatea ştiinţifică un curent larg de opinie care consideră că numai articolele publicate în asemenea reviste ar trebui să fie relevante atunci cînd se judecă producţia ştiinţifică a unui cercetător sau a unei instituţii.

 

Există şi un curent contrar, care respinge orice ierarhizări cantitative şi care cere ca evaluarea să se facă strict „la obiect“, citind, adică, ce a scris cercetătorul în cauză. Cum în ţări ca România sau Turcia, de exemplu, corupţia la nivel academic era (şi cam este) foarte mare, fiind greu de găsit comisiile acelea perfect oneste care citesc atent şi judecă în consecinţă, am fost mulţi cei care am militat pentru introducerea acestui criteriu, al publicaţiilor în reviste ISI, drept unul de descurajare, oarecum obiectiv. Să nu se poată, adică, promova la conferenţiar sau profesor (respectiv, cercetător ştiinţific II şi I) fără un număr minim de asemenea publicaţii. Au fost discuţii în contradictoriu, reprezentanţii umanioarelor n-au acceptat – în unele cazuri, pe bună dreptate, în altele, nu. În fine, odată cu ministeriatul Miclea, s-a reuşit introducerea – nu atît de drastic cum am cerut – acestei cerinţe între criteriile de promovare şi în evaluarea propunerilor de grant – lucru important, pentru că, acum, bani sînt în sistem şi e important să fie daţi cui merită, nu la grămadă. Mai nou, proaspăt unsul ministru a reluat tema în fortissimo. Să vedem...

Sigur că ideal ar fi să nu fie nevoie de nici un fel de asemenea cuantificări, să putem avea încredere în comisiile de specialişti care citesc opera candidatului şi dau un verdict onest. Dar chiar crede cineva cu seriozitate că aşa ceva e posibil în România? Din păcate, încă avem nevoie de aceste criterii, oricît de relative şi de discutabile ar fi.

 

Una dintre obiecţiile ridicate atunci cînd s-a introdus, după lupte mari, cerinţa publicaţiilor ISI a fost că măsura va înmormînta definitiv revistele româneşti: erau foarte puţine listate ISI pe fiecare domeniu (în matematică, de exemplu, una singură; în chimie, trei) şi, în mod clar, în celelalte nimeni nu avea să mai fie interesat să publice, s-a zis. Părea o opinie judicioasă. S-a întîmplat însă contrariul. Multe reviste româneşti au reuşit să crească (construindu-şi un site pe internet, asigurînd apariţie regulată, schimbîndu-şi comitetele editoriale, incluzînd în ele şi colegi străini, fiind mai selectivi cu ce publică, recurgînd, aşa cum e normal, la referat extern etc.). S-a ajuns chiar ca, anul acesta, Consiliul Naţional pentru Cercetare să anunţe includerea pe listele ISI a patruzeci şi şase de reviste româneşti (rămîneţi pe recepţie, lista se actualizează în timp real...)! E mai mult decît un succes: e enorm! Şi extrem de periculos. Pentru că, dacă timp de cîţiva ani criteriul ISI a funcţionat de bine, de rău, reuşind să mai bareze calea imposturii, acum s-a deschis iarăşi bulevardul cel mare: putem publica în revistele autohtone ISI (nu contează că-s la coada listei), ne-am scos...