Între 3 şi 5 aprilie, parterul
Facultăţii de Drept din Bucureşti (cea de stat, desigur, singura
care-şi merită numele) s-a transformat în spaţiu
expoziţional. Tîrgul Educaţiei. Toate facultăţile
Universităţii din Bucureşti şi-au prezentat oferta, şi nu doar
ele. Jandarmeria era şi ea cu noi, recruta, ceea ce, orişicît,
crea un plăcut sentiment de securitate (unde mai pui că au venit şi
cu fanfara; numai mici n-au fost). Alături de standul lor, o
indiancă gracilă, variantă miniaturală a omniprezentei Sri
Mataji, căuta adepţi pentru Sahaja Yoga: ca şi viaţa, educaţia e
complexă şi are multe aspecte.
Erau fundaţii care aveau ceva de dat,
erau ONG-uri. Erau şi multe edituri, legate într-un fel sau
altul de lumea universitară. Plimbîndu-mă pe la standurile
lor, m-am convins încă o dată că, în România,
numai cine-i leneş sau nu vrea nu pune pe picioare o editură
universitară sau ştiinţifică; iar cine-i harnic şi munceşte, în
schimb, are tot ce vrea, inclusiv editură proprie la care scoate
cîte cărţi vrea el pe an, multe semnate sau coordonate de el
însuşi (pentru că e harnic), başca o revistă de studii
avansate (de exemplu, în matematică).
Dar nu detaliile astea contau.
Important era că studenţii fiecărei facultăţi făcuseră minuni.
Inventivi (sloganul celor de la Filozofie era: „Filozofia salvează
România“; dacă nici asta nu merge, apoi chiar că nu mai
ştiu...), amenajaseră standuri hazoase, organizaseră jocuri,
concursuri – asta pe lîngă informaţia foarte serioasă
despre programele de studii ale fiecărei facultăţi. Cel puţin ai
noştri, de la Mate-Info, au fost extraordinari. Fără ei n-am fi
făcut nimic, nici prezentarea PowerPoint a facultăţii, nici
pliante colorate şi deştepte (pînă acum doi ani, cît
timp ei au stat sau au fost ţinuţi deoparte, aveam clasicul pliant
tern de trei mii de semne oferit de universitate şi standul se
reducea la o masă la care stătea un profesor tînăr şi
trist). Nu-i de mirare că era lume ca la Maglavit. Sîmbăta,
n-aveai unde să arunci un ac, şi nu toţi erau interesaţi doar de
pixuri.
Mă întreb, totuşi, dincolo de
obligativitatea de a participa – dacă tot se ţine şi a devenit o
modă, trebuie să arăţi că exişti –, dincolo de amuzamentul
studenţilor şi al nostru, de sentimentul plăcut şi cam rar că
sîntem o echipă, nu două, aflate în veşnică luptă,
mă întreb cui foloseşte tîrgul acesta. Cine sînt,
dacă sînt, elevii care îşi aleg facultatea în
urma unei vizite la tîrg şi a studierii (?) pliantelor
promoţionale şi după ce criteriu? După cît de haios e
standul? După cît de simpatici sînt studenţii şi
profii? Credeam că un elev îşi alege facultatea după ce stă
de vorbă cu părinţii (dacă se pricep, dacă-l pot îndruma)
şi cu profesorii – aceştia din urmă, prin definiţie chiar, ar
cam trebui să poată îndruma un copil – şi, oare, chiar îmi
doresc studenţi care s-au decis în urma vizitei la tîrg?
Lasă că, pentru mine, era deprimantă aglomeraţia de la standurile
Sociologiei, Psihologiei, Administraţiei şi Afacerilor, chiar al
Geografiei (?), în comparaţie cu sărăcia demnă de la Mate,
Chimie, Fizică – sărăcie pe care nu ţin deloc să mi-o apăr.
Adevărul e că, în situaţia în
care sîntem (la matematică mă refer), nu îmi permit să
strîmb din nas, orice candidat cu bacul luat e bun. Totuşi,
parcă ar fi interesant ca distinşii colegi de la Sociologie,
facultate care nu de studenţi duce lipsă, să facă, poate cu
studenţii, sub formă de proiect, un sondaj serios din care să
aflăm cum îşi aleg absolvenţii de liceu facultatea şi în
ce măsură sînt utile tîrgurile educaţionale. Pînă
atunci, mergem înainte – dacă nu închidem prăvălia
din lipsă de muşterii.