OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu, nu e vorba despre vechiul slagar, ci despre felul cum ma simt uneori cind merg la teatru si, mai ales, cind citesc sau ascult anumite cronici sau interviuri. Aflu din ele, de exemplu, ca nu se mai poate face teatru ca pe vremea lui Cehov, dar nici ca pe vremea lui Ciulei – vechi, vechi, prafuit –, aflu ca ne grabim (unde Dumnezeu? mai citeste cineva La lenteur?), ca e nevoie de un teatru direct, visceral (asta sa fie noutatea?), care sa vorbeasca tinerilor (de ce numai lor?, ma revolt instantaneu) pe limba lor (considerata, asa se vede, precara, frusta, vulgara, care spune repede lucrurilor pe nume, dar nimic in plus).

De la un tinar regizor care se vrea in raspar cu orice canon, evident inzestrat si daruit cu mult har, aflu ca isi doreste sa se adreseze in continuare tinerilor, la care, neindoios, are mare priza, si sa „mutileze in continuare texte“. De ce, domnule Radu Afrim? De ce trebuie mutilat un text ca sa faci un spectacol bun? Si nu e vorba doar de a rearanja scene, eventual de a muta accente sau de a comprima/condensa, de a corecta posibile erori de scriitura care, sa spunem, potenteaza lirismul si saracesc teatralitatea, nu, e vorba chiar de a schimba complet sensurile, articulatiile textului. Mie mi se pare ca ne plasam astfel in deplina contradictie, dar probabil ca o sa mi se spuna ca e doar efectul saracei mele gindiri matematice: cineva, un regizor, ia un text clasic, pasamite pentru ca e actual, pentru ca inca are ceva sa ne transmita; apoi il hacuie dupa voie, ca sa arate ca a fost prost scris si ca ceea ce se cam intelegea din el pina acum (ma refer la ideea generala, nu la detalii) e depasit, eronat, intr-un cuvint, nimeni n-a inteles nimic.

Nu prin ce credea lumea e textul acela actual, ci prin ceea ce ii spune el cutarui regizor si numai lui. Si ca sa ne convinga, il rescrie, sau il mixeaza cu unul sau mai multe texte ale aceluiasi autor sau ale altora. Zice el ca ideea ramine (aceea pe care nimeni n-o vazuse). Dimpotriva, nu ramine nimic. Se vad doar, a cita oara?, demonii unui creator (regizor, in speta) care se foloseste de un text clasic ca de un pretext pentru a-si etala aceleasi si aceleasi obsesii. Care, sigur, pot face un spectacol foarte frumos. Dar de ce e nevoie sa-l chinuim pe Cehov – e doar un exemplu – pentru asta? Lasa ca si alti regizori, mai „asezati“, sint uneori cuprinsi parca de raisefiber si nu pot rezista tentatiei de a schimba pe ici pe colo, prin partile esentiale, cind nu se avinta direct la dramatizari (personale). Nu cred deloc ca a te apropia de un text cu discretie si respect (vorba mare!) inseamna a-l anchiloza, a-l muzeifica, a-l inmorminta.

Am vazut spectacolul Plastilina, cu care Radu Afrim a luat premiul UNITER pentru regie. M-am dus cu uriase asteptari stirnite de cronicile ditirambice pe care le citisem. Sincer sa fiu, mi s-a parut un spectacol onorabil si atit. Frumos, inventiv, cu momente emotionante, combinind poezia cu duritati uneori greu suportabile (care, chiar ele, nasc poezia), dar, sa fim seriosi, s-a mai vazut!, jucat foarte bine aproape de toti actorii, e totusi un spectacol care face destule concesii gustului comun si raspunde cliseelor la moda (o profa imbecila, nimfomana si hrapareata, elevi smecheri care o iau la misto etc.), care face loc unei demonstratii de virtuozitate actoriceasca (a Elenei Popa) ce smulge aplauze, dar rupe firul dramatic si, de fapt, nu are ce cauta acolo unde e pusa, apare ca un numar separat, cum nu sint celelalte momente, un spectacol care, ca multe altele asemenea lui, spune niste adevaruri despre lumea in care traim. Ceea ce ma deruteaza pe mine e senzatia ca aceleasi adevaruri (singuratatea fundamentala a fiecarui om, indiferenta celorlalti, dificultatea de a continua sa traiesti intr-o lume amorfa, chemarea mortii etc.) le spune si Cehov – e doar un exemplu –, nu mi se pare ca textul lui Sigarev (ma rog, textul spus in spectacolul lui Radu Afrim, originalul nu l-am citit), nici spectacolul lui Afrim, sparg muntii sau spun ceva ce nu s-a mai spus. O fi mai direct spus, nu zic. Dar e oare asa de rau sa adastam o clipa, sa nu fim asa directi?

Se mizeaza pe un teatru cam la prima mina, aproape nemediat, care aduce „realitatea nefardata“ pe scena. Nu ma convinge nicicum.
Cind am predat in America, un student mi-a reprosat ca nu ii incurajez sa puna stupid questions. Raspunsul meu a fost ca, in loc sa intrebe ce le vine pe limba, ar fi poate preferabil sa se gindeasca un pic si apoi sa puna, daca e cazul, o clever question. Am avut evaluari excelente la final.
Poate ca si teatrul romanesc e cam grabit si nu nimereste intotdeauna intrebarea desteapta. Nu sint convins ca formula excesiv percutanta despre care am amintit e cea cistigatoare, nici chiar pe termen scurt. Din fericire, asa cum se vede si din unele spectacole ale lui Radu Afrim, alternativa exista.