Aveam patruzeci şi trei sau patruzeci şi patru de ani
pe-atunci. Am înghiţit în sec şi-am tăcut. Se pare, deci, că, măcar pînă la o
anumită vîrstă, pe toţi cei mai mari cu douăzeci şi cinci de ani îi vedem
bătrîni. Aşa or fi... N-aş putea preciza momentul în care am început să
nuanţez, n-am avut nici o revelaţie de care să-mi aduc aminte, ştiu doar că,
acum, n-aş zice că şaptezeci şi cinci de ani e chiar senectutea... Ba, dacă
stau să mă gîndesc bine, există încă multe posibilităţi... Passons, încerc să
nu mă indispun de tot. Şi, dacă tot nu dorm şi nu citesc, zapez un pic pe
Internet. Deşi e noapte adîncă, Serviciul Mondial de Organizare a
Coincidenţelor (SMOC) nu doarme şi, în
loc să se ocupe de Radu Cosaşu, mă face să deschid Liternet-ul unde, pe coloana
din dreapta, dau peste un interviu al lui Mihai Măniuţiu. Care tocmai a montat,
la Arad, Cîntecul lebedei, după Cehov. De ce a ales acest text, întreabă Simona
Chiţan? Printre altele, pentru că, spune el, „sînt la vîrsta la care pot vorbi
autentic despre dispariţie“. Notez, în treacăt, că titlul ales de
intervievatoare sau de redacţie, nu ştiu, a omis din fraza cu pricina tocmai
cuvîntul esenţial: „autentic“. Sînt cu doar şase ani mai tînăr ca Măniuţiu.
Mi-ajunge, închid şi calculatorul. Ce-au toţi cu mine azi?
În noaptea asta,
nimic de mirare, la Tokyo plouă. Topîrceanu, Bacovia erau mici copii, de unde
să ştie ei ce înseamnă o ploaie
adevărată, monotonă, nesfîrşită, cu pauze pe care nici nu le mai bagi de seamă.
Să reiau De senectute? Am citit-o cînd mergeam pe treizeci şi şapte; probabil
că, prea crud, nu i-am prins savoarea, acum i-ar fi momentul. În definitiv,
trebuie să mă pregătesc, s-o iau din timp: mîine-poimîine mă trezesc (dacă am
noroc!) de şaizeci şi cinci de ani, pensionar carevasăzică, Matusalem (cum
spunea, acum cîţiva ani, Mircea Mihăieş), mîncător degeaba şi nesimţit al
bugetului de stat, piedică în calea tinerilor. Păi, n-ar fi mai frumos
sfîrşitul înainte, la tablă, cu creta-n mînă? „Subitul“, ce vis frumos! Anul
acesta, au murit doi profesori de-ai mei. Stere Ianuş, cu care exact acum zece
ani colindam prin Tokyo, cel care m-a format şi căruia i-am fost o viaţă elev
şi colaborator, a apucat şase luni de pensie. Ştefan Mirică, după cartea căruia
o mulţime de studenţi au învăţat ecuaţii diferenţiale, doi ani. Oameni
cuviincioşi, au plecat singuri, n-au aşteptat să li se spună că prisosesc. Anul
trecut, mai muriseră doi colegi, amîndoi sub şaizeci de ani. Dar cum a murit Marius
Zamfir, băiatul de la televiziune? Îmi fusese student. Iau din nou cartea,
citesc. Ajung la un capitol despre o fetiţă de treisprezece ani, în plină criză
a vîrstei critice, exaltată şi cu plînsu-n gît. Care vîrstă nu e critică? Plouă
în continuare, mărunt, peste Tokyo.

