Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2010   |   Iunie   |   Numarul 530   |   BIFURCAŢII. În prag de semicentenar

BIFURCAŢII. În prag de semicentenar

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Într-un Tokyo fierbinte şi umed peste poate, aşa cum se şi cuvine în anotimpul ploilor (Vin ploile, de Louis Bromfield, o carte groasă pe care n-am citit-o niciodată, dar a cărei copertă o ţin minte, din biblioteca părinţilor, habar n-am de ce), ameţit încă după cele trei plus unsprezece ore de zbor şi cu fusul răsucit cu şase ore, citesc – noaptea, pentru că nu pot dormi –, un roman solid şi gros al lui Ian McEwan: Ispăşire, pe numele lui. La un moment dat, un june licenţiat de la Cambridge, om la vreo douăzeci şi cinci de ani, visează cu ochii deschişi la viitorul său şi se vede în depărtatul an o mie nouă sute şaizeci şi doi, cînd, la cincizeci de ani, avea să fie un vestit „medic smochinit“, „bătrîn, dar nu suficient de bătrîn ca să fie neputincios“. Las cartea jos, brusc fără chef de lectură. Al naibii puşti încrezut, cu tinereţea lui cu tot! Şi-mi aduc aminte instantaneu de Irina, fata noastră cea cu minte, care, printr-a zecea sau a unsprezecea, cînd am întrebat-o cam cîţi ani are profesoara ei de matematică, mi-a zis că nu ştie, dar, oricum, „e bătrînă, aşa, ca voi“.
 
Aveam patruzeci şi trei sau patruzeci şi patru de ani pe-atunci. Am înghiţit în sec şi-am tăcut. Se pare, deci, că, măcar pînă la o anumită vîrstă, pe toţi cei mai mari cu douăzeci şi cinci de ani îi vedem bătrîni. Aşa or fi... N-aş putea preciza momentul în care am început să nuanţez, n-am avut nici o revelaţie de care să-mi aduc aminte, ştiu doar că, acum, n-aş zice că şaptezeci şi cinci de ani e chiar senectutea... Ba, dacă stau să mă gîndesc bine, există încă multe posibilităţi... Passons, încerc să nu mă indispun de tot. Şi, dacă tot nu dorm şi nu citesc, zapez un pic pe Internet. Deşi e noapte adîncă, Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor  (SMOC) nu doarme şi, în loc să se ocupe de Radu Cosaşu, mă face să deschid Liternet-ul unde, pe coloana din dreapta, dau peste un interviu al lui Mihai Măniuţiu. Care tocmai a montat, la Arad, Cîntecul lebedei, după Cehov. De ce a ales acest text, întreabă Simona Chiţan? Printre altele, pentru că, spune el, „sînt la vîrsta la care pot vorbi autentic despre dispariţie“. Notez, în treacăt, că titlul ales de intervievatoare sau de redacţie, nu ştiu, a omis din fraza cu pricina tocmai cuvîntul esenţial: „autentic“. Sînt cu doar şase ani mai tînăr ca Măniuţiu. Mi-ajunge, închid şi calculatorul. Ce-au toţi cu mine azi?
 
În noaptea asta, nimic de mirare, la Tokyo plouă. Topîrceanu, Bacovia erau mici copii, de unde să ştie ei ce  înseamnă o ploaie adevărată, monotonă, nesfîrşită, cu pauze pe care nici nu le mai bagi de seamă. Să reiau De senectute? Am citit-o cînd mergeam pe treizeci şi şapte; probabil că, prea crud, nu i-am prins savoarea, acum i-ar fi momentul. În definitiv, trebuie să mă pregătesc, s-o iau din timp: mîine-poimîine mă trezesc (dacă am noroc!) de şaizeci şi cinci de ani, pensionar carevasăzică, Matusalem (cum spunea, acum cîţiva ani, Mircea Mihăieş), mîncător degeaba şi nesimţit al bugetului de stat, piedică în calea tinerilor. Păi, n-ar fi mai frumos sfîrşitul înainte, la tablă, cu creta-n mînă? „Subitul“, ce vis frumos! Anul acesta, au murit doi profesori de-ai mei. Stere Ianuş, cu care exact acum zece ani colindam prin Tokyo, cel care m-a format şi căruia i-am fost o viaţă elev şi colaborator, a apucat şase luni de pensie. Ştefan Mirică, după cartea căruia o mulţime de studenţi au învăţat ecuaţii diferenţiale, doi ani. Oameni cuviincioşi, au plecat singuri, n-au aşteptat să li se spună că prisosesc. Anul trecut, mai muriseră doi colegi, amîndoi sub şaizeci de ani. Dar cum a murit Marius Zamfir, băiatul de la televiziune? Îmi fusese student. Iau din nou cartea, citesc. Ajung la un capitol despre o fetiţă de treisprezece ani, în plină criză a vîrstei critice, exaltată şi cu plînsu-n gît. Care vîrstă nu e critică? Plouă în continuare, mărunt, peste Tokyo.
 


 
 
 
Cele mai citite articole
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Speranța lucidă a Bucureștilor
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
BIFURCAŢII. Absolvenţii
Endemicul plagiat în şcoala românească
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire