OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Afacerea Dreyfus e singurul exemplu de activism civic al lui Proust. (Preiau informatiile din biografia Marcel Proust a lui Jean-Yves Tadié, Gallimard 1996). Proust s-a consumat mult, a scris scrisori, a semnat apelul intelectualilor, a umblat sa stringa semnaturi in favoarea lui Zola. A obtinut-o pe a lui Anatole France, de exemplu, dar nu pe a lui Henry Bergson (care spunea la un moment dat: „La inceput am crezut vreme indelungata in vinovatia coreligionarului meu; falsul lui Henry m-a facut sa inclin inspre inocenta lui si, oricum, m-a transformat intr-un partizan al revizuirii.

Asta nu inseamna ca nu am condamnat intotdeauna procedeele agitatorice puse la lucru pentru a o obtine si care au transformat intr-un razboi civil deplorabil un proces care, cred eu, putea ramine pe teren judiciar. Nu am avut niciodata entuziasmul dreyfusian: cred ca in afacerea Dreyfus, a gresit toata lumea“). A mai strins semnaturi si pe o petitie in favoarea colonelului Picquart (aflat in puscarie), incurajat fiind de avocatul Labori care – atentie! – era de parere ca asta i-ar putea impresiona pe judecatori...

Ce vremuri! Dupa acest episod, Proust s-a marginit sa ia atitudine de unul singur, niciodata in grup.
Din citeva scrisori din 1919 (catre Halévy si Rivière) aflam si de ce. in 7 iunie, in ziarul L’Internationale, aparea un „Manifest al partidului comunist“, iar in 26 iunie, L’Humanité publica un apel al lui Romain Rolland care chema scriitorii din Europa sa formeze din nou, acum, dupa incheierea razboiului, o uniune spirituala. Drept raspuns, pe 19 iunie, pe prima pagina a suplimentului sau literar, Le Figaro publica manifestul „Pentru un partid al inteligentei“. Fusese elaborat in buna masura de Henri Massis si era semnat de scriitori cunoscuti in epoca (unii dintre ei si acum), majoritatea de orientare catolica. Printre ei: Paul Bourget, Jacques Bainville, André Beaunier, Henri Ghéon (de la NRF), Daniel Halévy (istoric si eseist celebru, inrudit cu compozitorul Fromentin Halévy si cu Geneviéve, vaduva lui Georges Bizet si unul dintre modelele ducesei de Guermantes), Francis Jammes, Charles Maurras etc. Cereau o „federatie intelectuala a Europei si a lumii“ sub egida Frantei, „pastratoarea oricarei forme de civilizatie“. Proust a reactionat destul de violent la aparitia acestui text, desi fusese coleg de liceu cu Halévy si ramasesera, nu prieteni, dar in excelente relatii.

Dincolo de pozitia lui transanta fata de orice incercare de a da culoare nationala artei, de a da artei si stiintei alte scopuri decit ele insele, dincolo de refuzul lui clar de a le vedea conectate cu orice cauza politica, ii face lui Halévy si observatia ca Biserica nu a fost intotdeauna „aparatoarea progreselor spiritului uman“ si ca, in momentul afacerii Dreyfus, catolicii „n-au adus prea mare sprijin justitiei franceze“. Ca sa nu mai spunem ca Charles Maurras, fondatorul ziarului L’Action française, era binecunoscut pentru antidreyfusismul sau ca si pentru nationalism si antisemitism militant. Raspunsul lui Halévy e aidoma celui pe care il putem auzi de atitea ori si acum: nu putea refuza sa semneze alaturi de niste oameni care-si manifestasera „solicitudinea fata de tot ce iubim“. La care Proust spune: „E foarte periculos sa aderi la idei false din cauza virtutii celor care le profereaza. Pentru ca intre a adera la niste idei si a da carte alba unor actiuni nu e mare diferenta“. Nemiloasa sentinta!

S-a schimbat oare ceva? Astfel de dileme au, sint convins, multi dintre intelectualii de acum, de la noi. Asadar, ce e de facut: semnam un text fata de care avem rezerve, de continut, de stil, dar pe ai carui semnatari ii admiram, ii stim ireprosabili intelectual si moral? Curentul celor care raspund „Nu“ pare sa nu fie foarte puternic (dar nici foarte firav).
Pe de alta parte, nu-i deloc usor sa te hotarasti sa-ti pui numele pe o lista de semnaturi in josul unui apel, de orice fel ar fi. La urma urmei, alaturi de citi oameni te-ai simti confortabil fara rest? Eu, de exemplu, as avea acum mari retineri sa semnez ceva – nu ca as fi fost invitat – alaturi de Mircea Mihaies, dupa atacurile lui la Radu Cosasu si Ion Ianosi, indiferent cit de mult as rezona cu ideea respectivului text.

Dar la un miting cum sa mergi? Cu citi dintre cei din piata te poti simti cu adevarat afin? Cit de mare trebuie sa fie miza ca sa poti trece cu vederea diferentele si sa vezi doar ce te leaga de o multime? Ca sa nu mai spun de blocajul in care intru la ideea de a scanda ceva. Sint mereu uimit cind vad persoane inteligente care adera la un partid politic renuntind de bunavoie la exercitiul spiritului critic in deplina libertate.
Si totusi, cit de departe putem ajunge asa, critici si izolati? Toata situatia de-acum de la noi, acuzele parca din ce in ce mai inversunate intre intelectuali sau oameni politici aflati, totusi, de aceeasi parte a baricadei, imi aduce aminte de doua personaje din romanul Viata si destin al lui Vasili Grosmann. Sint doi comunisti in virsta care, in timpul razboiului, ajunsi in prizonierat la nemti, continua sa se urasca si sa se certe, fiecare acuzindu-l pe celalalt de erezie fata de dogma comunista. in jurul lor lumea se prabuseste, ei insisi sint pe duca, dar nu pot trece peste o chestiune de doctrina...