OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar, nu vă supăraţi, de ce ne agităm atîta? Un pic de umor, doamnelor şi domnilor! Doar sîntem de mult obişnuiţi cu plagiatul implicit, care face legea în universităţile şi liceele româneşti. Luaţi la întîmplare orice departament de ştiinţe sau economie şi veţi găsi, cu probabilitate foarte mare, universitari tineri, sub patruzeci de ani, care au deja mai mult de zece cărţi publicate, unele chiar „monografii de cercetare“. Pot fi aceste opuri originale? Nu e evident că sînt simple compilaţii, în cel mai fericit caz cu ceva modificări de stil, cînd nu reproduc direct pasaje întregi din cărţi străine? Miră pe cineva? Pe baza unor asemenea „contribuţii ştiinţifice“ s-au construit şi se construiesc la noi cariere academice. Iar legea care impune scrierea de cărţi pentru promovarea la titlul de conferenţiar şi profesor nu face decît să încurajeze inflaţia de publicaţii. Pe de altă parte, ceea ce face posibile compilaţia şi plagiatul este starea de primitivism în care se află cultura noastră ştiinţifică: nu cred că există vreun domeniu în care majoritatea cărţilor fundamentale să fie traduse şi accesibile oricui, în librării. Pînă la lucrări originale, noi avem nevoie de traduceri! Dacă studenţii ar avea acces la textele-sursă – fie în original, fie în traducere –, ar fi ceva mai greu pentru profesori să compileze la nesfîrşit. Prietenul Alexandru Corlan, optimist incurabil, are propuneri inte-resante în domeniu, merită sprijinit.

Să zicem că, în ştiinţe, lucrările de licenţă nu trebuie, neapărat, să aibă ceva original – e suficient ca studentul să facă dovada înţelegerii unui subiect, contribuţia sa se poate rezuma (şi ar fi grozav dacă toţi ar face-o!) la o prezentare personală a unor părţi din problemă, la suplinirea detaliilor de demonstraţie acolo unde autorii le-au lăsat incomplete ş.a.m.d. De cele mai multe ori, însă, lucrările de licenţă ale absolvenţilor noştri nu sînt decît traducerile unor articole sau capitole de cărţi recomandate de îndrumători, fără nici un adaos – şi cu flagrante greşeli. Ne-am obişnuit, nimeni nu se mai miră.

Dar lucrările de grad ale profesorilor din preuniversitar? Cum îşi imaginează cineva că pot fi originale? Sînt copiate hălci întregi din bibliografia, culmea!, indicată conştiincios. Contribuţia personală se reduce, de cele mai multe ori, la tehnoredactare (la matematică se fac, uneori, desene, chestie anevoioasă). Iar cînd cineva, vreun coleg mai tînăr şi încă nedus la biserică, observă plagiatul şi decide, nu!, nu respingerea lucrării, ci acordarea notei nouă, întîmplarea e privită ca un cataclism, urlă tîrgul. În paranteză fie spus, toată lumea, inclusiv subsemnatul, pare să fie extrem de jenată cînd ar trebui să dea mai puţin de zece la o inspecţie de grad. Cred că mult peste nouăzeci la sută dintre inspecţii sînt notate cu media zece.

Aşa că profesoara Stanciu poate fi liniştită. N-a ieşit mult din rînd. Şi, oricît s-ar zbate să iasă în faţă, şuvoiul tot o va înghiţi. În materie de compilaţie şi plagiat, e greu să fii original în România.