Perioadă mai haotică parcă n-am
trăit nici la începutul anilor ’90. Timpul şi-a ieşit din
matcă şi nimeni nu pare a şti cum să-l bage la loc. De unde mă
uit eu, cel puţin, aşa se vede. De unde stau alţii, se vede mult
altfel. E un haos bine controlat, zic ei. Totul e manipulare, nu avem
voie să cedăm nimic. Aş vrea să-i cred. Totuşi, salariile
majorităţii bugetarilor sînt mici, indecent de mici, iar
salariul umflat al cîte unui şofer de la nu ştiu ce minister
nu ridică media. Profesorii din preuniversitar or fi manipulaţi, nu
zic, dar au salarii dizgraţios de mici, la fel şi asistenţii,
lectorii, chiar şi conferenţiarii. Mici erau salariile acestea şi
în primăvară – acum, după tăierea cu un sfert, au ajuns
un fel de bacşişuri. Cum să le ceri acestor oameni să disjunge
raţional criza economică mondială şi efectele ei româneşti
de acţiunea ministrului? Ei ştiu că n-au bani, că asta se
întîmplă mai dramatic sub acest guvern cu care ministrul
lor e solidar, se mai tem şi de schimbările pe care le anunţă
noua lege a învăţămîntului, de mutarea clasei a noua
la liceu, de noua structură a consiliilor de administraţie... Mai e
oare nevoie să fie manipulaţi? Cu ce le ţine lor de cald (la
propriu) şi de foame primenirea CNATDCU, salubrizarea mediului
academic, ierarhizarea – în sfîrşit! – a
universităţilor, introducerea de criterii de promovare compatibile
cu cele din Vest şi cîte altele, măsuri salutare pe care eu
le aştept cu nerăbdare şi pentru introducerea cărora cred că
actualul ministru trebuie lăsat să-şi facă treaba pînă la
capăt: e, pînă acum, singurul care s-a angajat la aşa ceva.
Ghinionul lui şi al nostru e că
aceste schimbări se suprapun peste o criză economică şi politică
fără precedent la noi, criză gestionată mizerabil de un guvern
care pare complet depăşit de situaţie. Dar ce-i de făcut cînd,
totuşi, crezi că măcar unii dintre guvernanţi sînt bine
intenţionaţi şi eşti convins că măcar unele dintre propunerile
lor sînt viabile? Te dezici şi de ei, pentru că fac parte
dintr-un guvern bicisnic? Îi mai poţi susţine atunci cînd
ei tac mîlc la un furtişag obscen precum al frumoasei doamne
şi al intelectualului de partid? Sau te retragi demn, precum Şerban
Foarţă de la Dilema veche, pentru a nu fi nicicum alături de un
ipochimen? De fapt, care e distanţa care te pune la adăpost de a fi
asociat cu nemernicii? Şi ce-i mai bine: să faci un compromis care
poate să ducă la un rezultat bun sau să mori, superb şi
rectiliniu, cu dreptatea ta de gît? Porcăriile, cunoscute de
mult, ale unora le justifică pe ale, mai noi, ale celorlalţi? Dar
oare un compromis nu atrage după sine un altul? Unde, cînd te
opreşti? Cum ştii dacă următorul pas nu te afundă definitiv în
mocirlă?
Cînd Parlamentul tergiversează
evident şi cu rea credinţă adoptarea legii învăţămîntului,
cînd e clar că legea asta deranjează mai ales interesele
meschine şi fără legătură cu binele public ale universităţilor
private, bine reprezentate în cele două Camere, merită
călcate în picioare principiile democratice, eventual chiar
trişînd la vot, nu doar recurgînd la asumarea
răspunderii, ca să impui legea asta pe care o crezi bună? Dar ce
te faci dacă, mai tîrziu, şi ceilalţi uzează de aceleaşi
stratageme ca să-şi impună binele lor? Cine ştie care bine e mai
bun? Şi cît de departe poţi merge impunînd altora
binele tău? Dacă cei mai mulţi nu văd acest bine, ai dreptul să-l
impui? Dar chiar sînt ei mai mulţi? Nu ştiu să răspund. Aş
vrea să am convingeri ferme, aş vrea să am răspunsuri scurte şi
limpezi – n-am. Bîjbîi. Dar mă întreb dacă nu
cumva ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca, în vara lui
1932, partidele democrate din Germania să fi avut şi cîţiva
şmecheri cu tupeu care să fi măsluit un pic alegerile, în
aşa fel încît naziştii să nu ajungă la putere.
Democraţia piere întotdeauna pe mîna ei. Probabil că
aşa va fi şi acum.