OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-a povestit cineva urmatoarea pilda. Se zice ca intr-o seara, la usa unui rabin, se infiinteaza doi oameni sarmani care-i cer de pomana. Unul dintre ei e un amarit care toata viata lui a fost sarac lipit pamintului. Celalalt a fost odata bogat, apoi, cine stie din ce pricina, a decazut si a ajuns in starea mizerabila in care il vede inteleptul. Problema e ca rabinul nu are decit o singura moneda pe care nu o poate nicicum imparti. Cui o va da? Pe cine va ajuta? Pe cine va face el fericit? Solutia talmudica este: rabinul va da banul celui care a fost bogat, pentru ca acesta, stiind deja ce inseamna bucuria vietii inlesnite, cu atit mai mult se va bucura chiar si de o palida, scurta aducere aminte, pe cind saracul, obisnuit cu raul, nu pierde cine stie ce odata cu acea moneda.

Cu alte cuvinte, suferinta fostului bogat, in noua lui conditie, e mult mai mare decit a celui dintotdeauna sarac si merita mai mult alinata.
Argumentul si pilda mi se par precare. Cred ca rationamentul se poate usor inversa: banul trebuie dat celui sarac, pentru a-i produce macar o data in viata o bucurie (rabinul nu are de unde sti daca ocazia fericita i se va mai oferi sarmanului), pe cind pentru cel care a cunoscut de atitea ori bunastarea, acelasi ban are mult mai putina valoare.
La urma urmei, depinde ce valorizezi mai mult: suferinta sau bucuria. Ce e mai important: sa alini suferinta sau sa faci o bucurie (lucrurile nu sint intotdeauna echivalente).

Dincolo de asemenea interpretari, si sint convins ca mai exista multe posibile, detest aceste false situatii-limita in care esti pus sa alegi fara posibilitatea nici unei cai mediane. De ce nu se putea ca rabinul sa mearga la un vecin si sa schimbe moneda in doua mai mici? De ce nu putea sa le dea de mincare in loc sa le dea banutul?
O pilda ca aceasta imi suna la fel de antipatic precum explicatia pe care mi-a dat-o un amic ca sa-mi lamureasca, zicea el, notiunea sa de nationalism luminat (si care nu are, fireste, nimic de-a face cu nici un fel de anti-): „sa zicem ca trebuie sa salvezi de la inec doi oameni, dintre care unul e roman si celalalt nu; catre care intinzi mai intii mina? Catre roman, fireste“, imi spune amicul.
Cum sa alegi rational pe care dintre doi copii sa-l salvezi? E o problema falsa, prost pusa. Din fata ei nu poti decit sa te retragi. Faci tot ce se poate omeneste pentru amindoi, refuzi alegerea.

Cred ca e vorba de un tip de rationament si de o logica maniheista care lasa prea putin loc unei viziuni mai relaxate si cuprinzatoare. Care se manifesta, de exemplu, si in replici de felul: „Dar tu ti-ai marita fata cu un tigan?“, atunci cind tot ce incerci sa spui e ca nu tot raul tarii asteia vine de la tigani.
Ceea ce nu vrea sa spuna ca nu exista si situatii reale, deloc false, in care esti obligat sa faci o alegere, fara, din pacate, posibilitatea compromisului.
Mult mai mult imi place o alta istorioara talmudica, pe care am aflat-o din Istoria evreilor a lui Paul Johnson (e foarte posibil sa o mai fi povestit, cer iertare daca ma repet). Mai multi invatati discutau pasionat, incercind sa stabileasca pe ce anume trebuie pus mai mult pret, pe contemplatie sau pe actiune. Dupa ce fiecare isi argumenteaza aplicat optiunea, rabinul cutare, care pina atunci ascultase in tacere, da solutia: mai importanta e contemplatia, pentru ca duce la actiune!