S-a întîmplat să fiu, la
începutul lui ianuarie, în Tokyo. Nu eram acolo pentru
prima oară, dar, ca de fiecare dată, am fost şi acum uimit şi cam
neplăcut impresionat de politeţea japoneză. E mai rău decît
în America, unde zîmbetul lipit de faţa fiecăruia m-a
indus întîi în eroare, crezînd că mi-e
adresat, mai ales cînd îl vedeam pe faţa vreunei femei
drăguţe cu care mă intersectam. Aici, în Japonia, fiecare se
înclină pînă la pămînt, chelneri sau vînzători
fug cu paşi mici să-şi facă treaba şi toţi rostesc mecanic,
fără să se uite măcar la tine, aproape întruna, nişte
formule de politeţe care nu se ştie pe cine ar trebui să
fericească. Iniţial te păcăleşti, crezi că pentru tine sînt
urările; apoi constaţi că le repetă cu regularitate în timp
ce trebăluiesc prin magazin. E o politeţe nenaturală, de roboţel
programat să fie curtenitor. Dar, curios lucru, aceiaşi japonezi
transplantaţi în mediul european – stewarzii de pe liniile
aeriene care leagă Europa de Japonia, de exemplu – părăsesc
imediat conduita aceasta şi se adaptează din zbor stilului
occidental. Nu e, aşadar, ceva asumat şi interiorizat, ci o simplă
conduită învăţată de care, har Domnului, se pot dezbăra
rapid.
O politeţe şi o curtoazie inumane
care, în loc să apropie, sperie şi resping. „Şi oamenii
secretă inumanul. Dacă privim, în anumite momente de
luciditate, aspectul mecanic al gesturilor lor, pantomima lor lipsită
de sens, tot ceea ce ne înconjoară ne pare stupid. Un om
vorbeşte la telefon după un perete de sticlă; nu-l auzim, dar îi
vedem mimica de neînţeles: ne întrebăm pentru ce
trăieşte.“ Mi-am adus aminte de fragmentul acesta din Mitul lui
Sisif uitîndu-mă zi de zi la tinerii japonezi înghesuiţi
în trenurile din Tokyo. Mîinile nu le aveau astîmpăr.
Agile, manevrau fără întrerupere telefoanele mobile sau alte
aparate cu ecran a căror denumire nu o cunoşteam. E drept, nu
vorbea nimeni – respectau, desigur, îndemnurile care defilau
pe ecrane, ba mai erau şi rostite în japoneză şi engleză,
de a da telefoanele pe „silenţios“ şi de a se „abţine să
vorbească“ – ceea ce mărea senzaţia de stranietate. Dar
degetele lor nu-şi găseau pacea. Butonau. Ochii le fugeau în
toate părţile. I-am văzut pe unii care într-o mînă
ţineau un ceva cu un ecran cît palma pe care se derula un film
– subtitrat! – în timp ce cu cealaltă mînă scriau
un mesaj pe telefon.
Nu pierdeau o clipă. În zona asta,
oamenii petrec şi patru ore zilnic în trenuri, la şi înspre
casă. Cînd nu dorm răpuşi, cu capul căzut în piept
sau pe umărul vecinului, unii încearcă să citească, dar cei
mai mulţi freacă telefoanele, joacă tot felul de jocuri (pe
tăcute, evident), citesc mesaje, intră pe Net. Cei care dorm
inspiră o milă nesfîrşită, cu feţele lor pustiite, cu
ochii buimaci („De ce te uiţi la mine cu ochi străini şi goi“
– nemuritorul refren al Angelei Similea) cînd îi scoală
hurducăturile sau opririle bruşte în staţie. Dar,
majoritatea, chiar dacă fac ochi doar pentru o clipă, nu uită
să-şi controleze scurt telefonul. Dreptu-i, că telefoanele astea
ştiu să facă din ce în ce mai multe lucruri, oricum, mai
multe decît îmi pot eu imagina. Numai că, îmi face
impresia, în loc să unească oameni („connecting people“),
duc la o mereu mai mare însingurare. Un om cu un telefon pare o
fiinţă care începe să îşi ajungă sieşi. Iar toţi
oamenii ăştia care ticsesc metrouri şi pieţe, bulevarde, în
Japonia sau aiurea, concentraţi pe jucăria lor, par complet
absenţi, abstraşi, parcă n-ar avea habar că sînt în
mijlocul unei mări de semeni.
Dar nu-i totul pierdut: am cunoscut un
japonez care, asemenea mie, nu avea telefon mobil. Să nu mai sece
izvorul nostru!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters