Autor: 
Categoria: 
Marţi. Ziua Naţională: nu merg la
facultate, pierd un curs. Nu deschid televizorul. Îmi văd de
ale mele, la calculator. Periodic, mă uit pe Hotnews. Aşa aflu de
Timişoara. Acum douăzeci de ani am aflat mai greu. Mă abţin în
continuare să deschid televizorul. Seara, tot de pe Hotnews, aflu
despre „contramanifestaţie“. Şi despre „protestele“ din
celelalte oraşe. Un amic mă cheamă la Universitate. Nu merg. Îi
spun că sigur vor apărea acolo inşi lîngă care nu văd de
ce aş sta, indiferent că votăm la fel. Mai tîrziu, citesc că
la Cluj a fost în stradă Noua Dreaptă şi că la Universitate
s-au reluat cîntecele din 1990. Am avut dreptate, sigur n-aş
fi vrut să cînt sau să ascult „Mai bine mort decît
comunist“. În general, îmi imaginez greu un moment în
care aş fredona „mai bine mort“.
Miercuri. Există viaţă şi în
afara alegerilor. Seminar la Institut, mici certuri la Cercetare,
birocraţie. Seara, Băsescu anunţă că are aviz parafat că
filmuleţul a fost editat. Cotidianul (ediţia on-line) ignoră
ştirea, Realitatea TV o face harcea-parcea, explicînd că un
aviz nu e o expertiză etc. În timp ce moderatori şi invitaţi
bat cîmpii, pe ecran rulează la nesfîrşit filmuleţul.
Mut pe Mezzo. La ora 21, pe TV1000, Monty Phyton – Sensul vieţii.
Exact ce-mi trebuia. Citesc cartea lui Ernu. Îmi place, mă
intrigă, ador nonconformismul, gîndirea paradoxală şi
incorectitudinea politică a celor două personaje. Şi totuşi,
parcă toată analiza e îndreptată spre situaţia extremă,
spre Gulag, iar comunismul pe care l-am trăit, cel de zi cu zi, e
văzut din avion. În viziunea asta, în comunismul
deconstruit cu răceala teoreticianului şi cu umorul superior al
intelectualului subţire, parcă nu mai e loc pentru lipsuri, pentru
frig, pentru avorturile pe masa din bucătărie... Amănunte?
Nesemnificative la scara istoriei? O fi. Eu le-am trăit.
Joi. Dimineaţa – analize („Ştiţi,
de la o vîrstă, e bine să le faceţi, măcar o dată pe an“).
Seminar. Seara – dezbaterea televizată. Nu mă uit. Pe cine
convinge? Nu se uită fiecare doar pentru a mai găsi argumente
pentru opinia deja formată? E cineva interesat de ce spun cei doi,
nu numai de cum o fac? Dar de ce unul cu prezenţă de spirit sau cu
replică iute ar fi mai bun preşedinte? Sau poate privitorii fac
exerciţii de psihologie aplicată şi votează în consecinţă?
Oare înainte de televiziune, cînd majoritatea
alegătorilor nu-i văzuseră şi nici nu-i ascultaseră pe
candidaţi, votul era mai raţional? Pînă la urmă, citesc
înregistrarea discuţiei. Băsescu mi se pare mai consistent şi
mai la obiect. Ca să nu mai vorbesc de episodul „Geoană în
vizită nocturnă la Vântu“. Dar dacă şi judecata mea e
minată de preferinţa pe care deja o am? Aş fi tare curios să văd
un sondaj serios (oximoron, la noi) dinainte de înfruntare şi
unul de după, să aflu ce procent a convins/mutat showul. Nu voi
vedea. Înapoi la Ernu.
Vineri. Citesc, aproape amuzat, cum
Cotidianul, Ziua, chiar şi Gândul, încearcă să
prezinte pe dos confruntarea de aseară. Nu mai există decenţă, de
logică nici pomeneală. Pe Hotnews, Aligică descoperă şi el
mizeria din televiziuni. Îl face una cu pămîntul pe
Hurezeanu. Are dreptate. În Ziua, doamna Zoe Petre îşi
ia rămas bun de la cititori (nici o grijă, va continua pe blog).
Scrie, fireşte, tot despre dictatura lui Băsescu. De mai bine de un
an aproape toată media îl înjură, acum totul e pe faţă,
preşedintele e făcut de „cretin“ şi „scelerat“ în
presă, iar doamna Petre, care n-a făcut nici domnia sa economie de
muniţie, vorbeşte despre dictatura înjuratului. Ori şi-a
pierdut proprietatea termenilor, ori memoria. Pe de altă parte, ce
diferenţă e între critica oarbă de tip Zoe Petre şi lauda
stupidă, la fel de oarbă, a unui T.R.U.?
Sîmbătă. Articol revoltător,
ca stil şi nu numai, al lui Ghilezan, în Cotidianul. Bun
Exarhu, în Evenimentul zilei. Discuţie surprinsă pe stradă,
între două doamne destul de vîrstnice: „Cum să-l
votez? Palme i-aş da, cu amîndouă mîinile, cum a dat şi
el în copilul ăla“. Argumentele nu folosesc, mă conving şi
reacţiile la ultima Bifurcaţie. Se fac echivalări ciudate, nu mai
există grade de corupţie sau de venalitate: toţi sînt la
fel, aşa că putem vota după cum se prezintă omul. Observ că cei
care îl susţin pe Băsescu aduc şi argumente pro; în
schimb, susţinătorii lui Geoană aduc numai argumente contra lui
Băsescu, nimeni nu se oboseşte să enumere calităţile lui Geoană
– în afara promisiunii că Johannis va fi premier. Se va vota
tot umoral. Îmi aduc aminte de Mamaie, femeia care stătea cu
copiii noştri cînd erau mici. În toamna lui ’90, după
ce tot anul fusese pro-Iliescu şi Roman, la pachet, cînd s-a
produs ruptura, a spus: „A greşit domnul Roman, trebuia să
asculte, că e mai tînăr“. Acum, e drept, mare carieră n-a
prea făcut domnul Roman. Printre picături, cu gîndul tot la
alegeri, pregătesc cursul de luni. O bucurie pe ziua de azi: a bătut
Rapidul.
Duminică. Am votat pe la prînz.
Mulţi vîrstnici. Dacă nu ies şi tinerii... Dar oare chiar o
să fie aşa de rău? Un coleg îmi scrie că nu merge la vot,
că s-a uitat pe legea salarizării şi, dacă ar merge, nu e deloc
sigur că ar vota din nou cu Băsescu. Zice că şi unii, şi alţii
ne dispreţuiesc pe noi, cercetătorii – pe toţi intelectualii, aş
spune. Are, probabil, dreptate. Oare, pe termen scurt, cu Geoană n-o
să-mi fie mai bine decît acum, mai ales dacă are de gînd
să tot dea? Dar peste cîţiva ani? Nu va plesni buboiul? Nu
ştiu. Citesc comentariile forumiştilor pe Hotnews. Mă irită
mutarea întregii dispute în cheia comunism-anticomunism.
Geoană comunist? Băsescu – apostolul anticomunismului? Să fim
serioşi. Şi, oricum, nu asta e problema. Seara, premieră cu Azilul
de noapte. La aplauze, lumea butona telefoanele. Aflu. A cîştigat
Geoană, modulo marja de eroare. Ciocnim un pahar, ca după premieră.
Ei, să fie cu noroc! Mă culc pe la 2, în plină numărătoare
paralelă.
Luni. La 7 mă trezeşte un telefon de la New York. Dan aşteaptă să-i spun „mulţumesc“. La 8 vine confirmarea BEC. A cîştigat Băsescu. Am cîştigat?
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters