OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Urît a mai început anul acesta! Şi nu e vina lui, a anului, ci a noastră, care inventăm o discontinuitate artificială acolo unde nu e decît continuitate. Sînt, bunăoară, mai dezamăgitoare piruetele logice şi volutele sofistice ale lui Andrei Pleşu din scrisorile către Ion Vianu scrise la început de an decît cele din editorialul său din 29 decembrie? Nu, sînt la fel de triste toate. Şi, pînă la urmă, nici nu ştiu ce e mai dureros: că oameni pe care îi respect pentru cultura şi harul lor, oameni pe care nu-mi permit să-i bănuiesc de vreo pornire antidemocratică, se fac că nu înţeleg despre ce e vorba şi girează, cu motivaţii subţiri şi, vai!, prea subtile, nostalgii legionaroide nicicînd dispărute din mentalul românesc, sau constatarea formei virulente pe care o iau, la unii, aceste nostalgii. N-or oferi forumurile revistelor culturale eşantioane reprezentative pentru creionarea tendinţelor din spiritul public actual, dar cred că putem cădea de acord că reprezintă, totuşi, un indiciu despre starea intelectualităţii – măcar a unei părţi a ei. Iar revărsarea de ură şi antisemitism e vizibilă pentru oricine are ochi de văzut. Nu cred că dorul acesta de curăţenia legionară, exaltarea spiritualismului şi a ortodoxismului sînt iscate numai de starea jalnică în care se află societatea românească, de atît de deplînsa ei prăbuşire economică şi morală. Sînt, mai degrabă, expresia unei aplecări constante înspre spiritualism a unei mari părţi a intelectualilor români de ieri ca şi de azi. Ce păcat că tocmai legionarii s-au găsit s-o materializeze! Se datorează şi tendinţei de a valoriza pozitiv orice fel de anticomunism, din orice parte ar veni (filmul despre Ogoranu, de exemplu, şi, mai ales, comentariile la acest film stau mărturie). Sînt, poate, şi expresia unui, la fel de constant, antisemitism mai mult sau mai puţin latent, de sorginte economică, culturală sau religioasă, mai conceptual sau mai direct, primitiv, al unei mari părţi a intelectualităţii româneşti – nu neapărat aceeaşi cu cea dinainte.

 

Sînt lucruri gingaşe, ştiu şi încerc să mă feresc, să nu rănesc susceptibilităţi oricum exacerbate. Sînt lucruri despre care e greu de scris în lipsa unor sondaje concludente – aproape că îmi doresc, anticipînd rezultatele, să nu se încumete nimeni să le facă –, generalizările trebuie evitate cu grijă pentru că un neadevăr jignitor, spus ritos şi repetat fără discernămînt, precum „Românii au ucis“ al lui Elie Wiesel, atrage după sine alt neadevăr, la fel de jignitor: „Evreii au ucis“, după care începe numărătoarea fără de sfîrşit a victimelor. Iar oamenii sînt orgolioşi şi proşti, nu se pot opri să nu plătească în aceeaşi monedă. Încă şi mai trist e că se încearcă transformarea legionarismului şi a antisemitismului unor români, unii celebri, într-o problemă exclusiv evreiască. Nu, nu e doar problema evreilor – cum se vede, de exemplu, şi din întîmpinările lui Nicolae Manolescu şi Dorin Tudoran.

 

Evreii, oricum foarte puţini deja în România, sînt doar mult mai sensibili decît alţii – oare de ce? – la orice semn de antisemitism. Dar de aici şi pînă la „poliţie politică“ organizată de inchizitori evrei şi de societăţile lor apărătoare ale corectitudinii politice, acuzaţie adusă pînă la saţiu semnatarilor, mulţi dintre ei evrei, e drept, precum şi scrisorii care incrimina prestaţia doamnei Eugenia Vodă, e cale lungă. Pe de altă parte, nici prezenţa lui David Esrig printre cei care au semnat „scrisoarea celor zece“, în apărarea aceleiaşi doamne, nici originea evreiască a soţului doamnei nu lămuresc nimic. În fine, poate şi mai tristă e constatarea că dialogul se poartă între surzi – ca în toate polemicile de la noi. Nu-mi aduc aminte ca cineva să se fi declarat convins sau măcar cu convingerile clintite, de argumentele aduse de adversar în timpul discuţiei. Dimpotrivă, de regulă, adversarul e repede convertit în duşman jurat. Fiecare e atît de sigur de adevărul său, discuţia se poartă întotdeauna de pe poziţii atît de tranşant asumate şi delimitate, încît nu există cale de înţelegere. La noi, orice controversă, cînd nu e ciondăneală, e doar o afirmare răspicată a poziţiilor, iar cititorii pare că nu fac decît să caute în textele preopinenţilor justificări pentru convingerile deja formate; cel mai adesea se gratulează reciproc cu atacuri la persoană şi cu insinuări care ignoră argumentele cărora, pasămite, le răspund. Ce reprezintă demonstraţie imbatabilă pentru unii e doar sofism ieftin pentru alţii. Doamne, ce simplă-i matematica! De ce oare mai scriem?