OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Ariely e profesor de economie comportamentală la MIT. Şi are un blog. Unde, în 15 septembrie 2010, scrie despre plagiat în lumea academică. În lumea lui academică, e bine să precizăm. Textul e aici:http://danariely.com/2010/09/15/ new-school-year-plagiarism-and-essay-mills. Omul e îngrijorat de proliferarea firmelor care oferă, contra cost, eseuri (referate s-ar numi la noi) pentru teme de casă. Ca să stîrpeşti sau, măcar, ca să te aperi, trebuie să cunoşti. Aşa că a comandat, autoreferenţial, cumva, împreună cu un coleg, un eseu pe tema înşelăciunii. A apelat la patru companii. Preţul a variat între o sută cincizeci şi două sute şaisprezece dolari americani. Cum era de bănuit, a fost dezamăgit de calitatea mărfii: însăilări penibile, prost scrise, cu informaţie precară. În plus, după ce că erau proaste, erau şi furate. Le-a testat cu un soft care detectează plagiatul şi a găsit că două dintre ele erau copiate în proporţie de 35-39%. Drept pentru care a încercat să-şi obţină banii înapoi. N-a mers. A fost ameninţat că va fi denunţat conducerii universităţii pentru încercare de fraudă. Dar cel mai frumos e finalul în cheie tonică. Dan Ariely e oarecum liniştit, pentru că i se pare că revoluţia tehnică nu a reuşit încă să rezolve toate problemele studenţilor. Mai sînt încă şanse să-i obligăm să citească şi să muncească singuri.

Şi aşa vom continua, Tot înainte!, fără putinţă de redresare. Ar fi sinucidere curată să tăiem în carne vie la examenul de licenţă, cînd noi vrem să ne facem numărul de studenţi la master. Cum să-l descurajezi pe bietul student? Masterul îl umplem exact cu aceşti studenţi puşi pe furtişag. Pentru acei cîţiva care chiar vor să studieze şi pentru normele noastre, sîntem obligaţi să facem acest compromis. Sigur, am putea măcar să le facem viaţa mai grea, să le ascuţim simţurile, să le stimulăm inventivitatea. Dar e complicat şi riscant. Concurenţa dintre mastere face ca profesorii să se întreacă şi ei în magnanimitate. Iar studenţii nemulţumiţi, tare puţini, nu au nici o şansă cînd încearcă să-şi convingă colegii să protesteze împotriva unui profesor care schimbă în mod vădit ierarhiile, permiţînd sau chiar încurajînd explicit copiatul. Chiar studenţii cei mai buni sînt reticenţi în a semna vreun protest. Îi înţeleg. Cam ştiu ce păţeşte, în America, un student prins cu mîţa-n sac. La noi, în cel mai rău caz, i se interzice să mai dea acel examen în sesiunea următoare. N-am auzit de vreun student exmatriculat pentru fraudă dovedită. La fel de îngăduitoare şi repede uitucă, mereu în căutare de circumstanţe atenuante şi de relativizări, este lumea academică. La fel şi profesorii dovediţi plagiatori. Se mai aude ceva despre doamna profesoară Stanciu, de la Alba Iulia?

Avem mintea deformată, legile noastre sînt orientate de către prezumţia de vinovăţie, încercăm mereu să prevenim orice posibilitate de fraudă, complicăm regulile şi procedurile în speranţa deşartă că vom putea anticipa găselniţele celor puşi pe escrocherii. În van. Nu aşa vom ieşi la liman. Nu e nici o şansă cîtă vreme avem atîta înţelegere pentru hoţie, cîtă vreme hoţul e un haiduc simpatic, admirat – „uite-al dracului!“ – şi trebuie pedepsit, cu părere de rău, doar cînd „hai, că prea e de tot“.

Curînd începe noul an universitar. Va fi, oare, mai bine? Nu cred. Succes, tuturor!