Dan Ariely e profesor de economie
comportamentală la MIT. Şi are un blog. Unde, în 15
septembrie 2010, scrie despre plagiat în lumea academică. În
lumea lui academică, e bine să precizăm. Textul e aici:
http://danariely.com/2010/09/15/
new-school-year-plagiarism-and-essay-mills. Omul e îngrijorat
de proliferarea firmelor care oferă, contra cost, eseuri (referate
s-ar numi la noi) pentru teme de casă. Ca să stîrpeşti sau,
măcar, ca să te aperi, trebuie să cunoşti. Aşa că a comandat,
autoreferenţial, cumva, împreună cu un coleg, un eseu pe tema
înşelăciunii. A apelat la patru companii. Preţul a variat
între o sută cincizeci şi două sute şaisprezece dolari
americani. Cum era de bănuit, a fost dezamăgit de calitatea mărfii:
însăilări penibile, prost scrise, cu informaţie precară. În
plus, după ce că erau proaste, erau şi furate. Le-a testat cu un
soft care detectează plagiatul şi a găsit că două dintre ele
erau copiate în proporţie de 35-39%. Drept pentru care a
încercat să-şi obţină banii înapoi. N-a mers. A fost
ameninţat că va fi denunţat conducerii universităţii pentru
încercare de fraudă. Dar cel mai frumos e finalul în
cheie tonică. Dan Ariely e oarecum liniştit, pentru că i se pare
că revoluţia tehnică nu a reuşit încă să rezolve toate
problemele studenţilor. Mai sînt încă şanse să-i
obligăm să citească şi să muncească singuri.
Mari naivi americanii ăştia!
De-asta-i iubesc. Păi, la noi problema se rezolvă mult mai simplu
şi eficient. Lucrări de licenţă comercializează, de multe ori,
profesorii înşişi, le reciclează pe cele din anii trecuţi.
Temele de acasă – la fel. Asta cînd nu e evident că oricum
nu contează ce scrie în „referat“, că important e să
aibă doar un anumit număr de pagini şi munca – pentru că nu-i
uşor! – constă în copierea dintr-o singură sursă,
eventual şi în traducere. Chiar şi la matematică, unii
studenţi nici măcar nu înţeleg ce traduc, apar cuvinte
fanteziste care nu au cum să aprindă vreun beculeţ în mintea
lor pentru că nu denumesc nici un obiect matematic. Merge şi-aşa,
se umple pagina.
Şi aşa vom continua, Tot înainte!,
fără putinţă de redresare. Ar fi sinucidere curată să tăiem în
carne vie la examenul de licenţă, cînd noi vrem să ne facem
numărul de studenţi la master. Cum să-l descurajezi pe bietul
student? Masterul îl umplem exact cu aceşti studenţi puşi pe
furtişag. Pentru acei cîţiva care chiar vor să studieze şi
pentru normele noastre, sîntem obligaţi să facem acest
compromis. Sigur, am putea măcar să le facem viaţa mai grea, să
le ascuţim simţurile, să le stimulăm inventivitatea. Dar e
complicat şi riscant. Concurenţa dintre mastere face ca profesorii
să se întreacă şi ei în magnanimitate. Iar studenţii
nemulţumiţi, tare puţini, nu au nici o şansă cînd încearcă
să-şi convingă colegii să protesteze împotriva unui
profesor care schimbă în mod vădit ierarhiile, permiţînd
sau chiar încurajînd explicit copiatul. Chiar studenţii
cei mai buni sînt reticenţi în a semna vreun protest. Îi
înţeleg. Cam ştiu ce păţeşte, în America, un student
prins cu mîţa-n sac. La noi, în cel mai rău caz, i se
interzice să mai dea acel examen în sesiunea următoare. N-am
auzit de vreun student exmatriculat pentru fraudă dovedită. La fel
de îngăduitoare şi repede uitucă, mereu în căutare de
circumstanţe atenuante şi de relativizări, este lumea academică.
La fel şi profesorii dovediţi plagiatori. Se mai aude ceva despre
doamna profesoară Stanciu, de la Alba Iulia?
Nu mi-a venit să cred cînd am
văzut că, la Tokyo Institute of Technology, analogul japonez al
MIT, colegii mei pregăteau, în iulie, examenul de admitere
pentru aprilie viitor. A durat cîteva săptămîni bune:
se întîlneau, discutau subiectele, le dădeau unor
asistenţi să le rezolve, ca să vadă cum merg; în fine, s-au
hotărît, le-au pus deoparte. Sigur, întîlnirile se
desfăşurau discret, în cerc închis. Dar, totuşi! Cu
opt luni înainte! Iar la noi, decanul cheamă cîţiva
profesori în ziua examenului, la ora şapte dimineaţa, să
facă subiectele (în alte părţi se stă noaptea dinainte în
facultate), nu cumva să transpire ceva. Şi ni se pare normal,
nimeni nu se simte jignit.
Avem mintea deformată, legile noastre
sînt orientate de către prezumţia de vinovăţie, încercăm
mereu să prevenim orice posibilitate de fraudă, complicăm regulile
şi procedurile în speranţa deşartă că vom putea anticipa
găselniţele celor puşi pe escrocherii. În van. Nu aşa vom
ieşi la liman. Nu e nici o şansă cîtă vreme avem atîta
înţelegere pentru hoţie, cîtă vreme hoţul e un haiduc
simpatic, admirat – „uite-al dracului!“ – şi trebuie
pedepsit, cu părere de rău, doar cînd „hai, că prea e de
tot“.
Curînd începe noul an
universitar. Va fi, oare, mai bine? Nu cred. Succes, tuturor!