OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Actualul proiect de lege a învăţămîntului (două legi, de fapt, pentru că, acum, Statutul personalului didactic, titlul IV din proiect, este o lege separată) stîrneşte meritate discuţii. Păcat doar că predomină comentariile după ureche, interpretările tendenţioase deloc nevinovate (nu e greu de priceput de ce sînt privite ca discriminatorii noile modalităţi de desemnare a organismelor de conducere, de ce sar ca arşi sindicaliştii), politizarea excesivă sau opiniile unor ziarişti care nu prea ştiu ce şi despre ce scriu. În vacarmul ăsta, din care se disting mai ales glasurile unor veleitari, pretinşi oameni de ştiinţă, ca Marga sau Miclea, criticaţi mereu de un Vlaston a cărui calificare e greu de aflat, vocile calme, echilibrate, ale celor într-adevăr pricepuţi, singurele care ar merita ascultate, răzbat foarte greu.

Articolul 207, cu precizarea din articolul 209 (1), introduce masteratul didactic cu durata de doi ani drept condiţie necesară şi de neechivalat cu altceva pentru intrarea în învăţămîntul preuniversitar. Aceasta este o noutate care merită atenţie. Mie mi se pare o greşeală uriaşă, una de natură să îngroape şi cercetarea academică a facultăţilor de ştiinţe, şi învăţămîntul preuniversitar, deopotrivă. Iată de ce.

În primul rînd, se introduce, prin lege, obligativitatea a ceva nedefinit în termenii acestei legi, nici a uneia precedente. E foarte riscant să operăm cu asemenea noţiuni vagi, pe care fiecare crede că le înţelege. Pentru ca lucrurile să fie limpezi, ar trebui precizată în lege măcar proporţia dintre disciplinele psiho-pedagogice şi cele de specialitate din programul acestui master.

În momentul acesta, facultăţile de ştiinţe din Universitate oferă mai multe masterate decît pot acoperi cu studenţi, din pricina obligaţiei de a avea rentabilitate economică, adică un număr de circa douăzeci de studenţi, în medie, pe masterat. E vorba despre masterate cu diverse specializări. Absolvenţii lor caută, în general, să găsească posturi cît mai bine plătite, în privat sau la stat – deci nu în învăţămînt. Totuşi, unii merg direct în învăţămînt, iar alţii, după încercări nereuşite, „eşuează“ şi ei în şcoli. Cu noul sistem, un absolvent al, să zicem, masteratului nostru de Matematici financiare, care nu a găsit post convenabil într-o bancă, se poate reorienta spre învăţămînt numai dacă va plăti încă doi ani de masterat didactic. Nu cred că va fi dispus să o facă. De ce n-am vrea ca un absolvent de master în biochimie şi biologie moleculară să predea într-un liceu? Aşadar, noua prevedere îngustează mult bazinul de recrutare a profesorilor din preuniversitar.

Pe de altă parte, un masterat didactic e, cu siguranţă, mai uşor de absolvit decît unul specializat (unul de analiză sau geometrie, de exemplu, la Matematică). O mare parte dintre absolvenţii de licenţă vor fi atraşi de acest masterat – dar nu vor profesa în învăţămînt, ce-i atrage e obţinerea mai uşor a unei diplome de masterat, oricare ar fi ea. Urmarea este că nu vom mai putea asigura masteratele specializate, care vor muri. Şi nu vom putea să-i mai şcolim pe acei cîţiva absolvenţi care vor să facă o carieră în cercetare sau în învăţămîntul superior, pentru că ei sînt prea puţini ca să susţină un asemenea master. Pe de altă parte, masteratul de cercetare e, prin actualul proiect, necesar înscrierii la doctorat şi intrării în învăţămîntul universitar. Ce vor face acei puţini? Vor pleca, fireşte. Şi nici vorbă să se mai întoarcă. Aştept să-mi spună colegii specialişti în educaţie cine va preda în facultăţile româneşti de ştiinţe peste zece-cincisprezece ani.

Unele facultăţi au deja masterate didactice, nu e nici un rău ca ele să existe. Însă, acolo unde funcţionează, alt fel de masterat nu prea mai e. Sigur că, odată cu clasificarea universităţilor, dacă se va face, în unităţi preponderent de cercetare, didactice sau mixte, masteratele didactice şi-ar găsi perfect locul la facultăţile unde nu cercetarea e prima preocupare.

Dar încercarea de a le impune prin lege vădeşte doar orbirea unor specialişti în pedagogie, care nu vor să accepte că disciplina lor nu e, totuşi, indispensabilă profesorilor.