OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Concediul de zece zile pe care l-am avut în iarna lui 1979-80, în timpul stagiului militar, a fost, cu siguranţă, cea mai neagră vacanţă de iarnă pe care am avut-o. Şi cît îl aşteptasem! Ajunsesem acasă după patru luni de armată, dădusem jos uniforma şi pornisem imediat la întîlniri cu foştii colegi. Cu fetele, acum studente, cu un pas înaintea noastră, m-am lămurit repede că nu aveam ce vorbi. Toate legăturile păreau rupte. Nu pricepeau nimic. Îi tot dădeau înainte cu cursurile lor, colegii cei noi, profesorii. Eu, ca şi toţi cei ca mine, rumegam la nesfîrşit aceleaşi poveşti din armată care pe ele le lăsau reci. Uram armata, dar nu vorbeam decît despre ea. Parcă nu mai ştiam decît bancuri cazone, ajunsesem să le semănăm neoamenilor de care ne băteam joc. Nu reuşeam să ne detaşăm nicicum. Aveam un dispreţ profund pentru tablagiii şi ofiţerii mei, pentru toţi toalemajorii şi coloneii care-mi mîncaseră zilele, dar îi visam noapte de noapte, altceva nu aveam în cap. Fără să facă mare lucru, prin simpla lor existenţă, ne îndobitociseră suficient ca să ajungem să trăim numai în lumea lor. Revelionul a fost, fireşte, o beţie cruntă, întîi veselă, apoi din ce în ce mai tristă, cu colegii de baterie şi cu ce fete reuşise fiecare să aducă. O jale.

 

Cam la fel se întîmplă, de multe ori, în discuţiile cu amici străini despre România. În timp ce încerc să explic ce-i aici, am senzaţia că mă împotmolesc din ce în ce mai mult într-un provincialism din care nu mai pot ieşi. Fără să vreau, invoc mereu excepţionalitatea situaţiei noastre. Undeva, pitită sub crusta subţire a argumentaţiei, stă ipoteza nemărturisită că celălalt nu are cum să ne înţeleagă. Şi, într-adevăr, dar probabil nu din vina lui, chiar nu înţelege. Mai mult, după o vreme, nici nu-l mai interesează peroraţia noastră repetat autoreferenţială. Observ tipul acesta de discurs la mulţi alţii şi îl surprind şi la mine. Imposibil de ieşit din micul nostru adevăr, din lumea noastră perfect închisă – care ne e, altfel, destul de antipatică.

 

La întoarcerea la unitate, la o zi sau două după ce ne reinstalasem, dimineaţă de „studiu individual“. Toţi eram cu gîndul aiurea, nimeni nu citea regulamentele cu coperţi roşii cartonate din faţă (care regulamente, de altfel, erau de un haz nebun). În ziua aceea ne supraveghea toalemajor Buzoianu (nu l-am uitat, cum să-l uit... s-o fi pensionat deja colonel). Era un tip uscat şi înalt, de treabă în felul lui. Comunica, de preferinţă, cu mîinile – degete lungi, expresive –, iar cînd se enerva (şi anume des) se bîlbîia un pic. Odată, cînd nu reuşeam să punem unde trebuie un tun de 100, ajunsese la: „Futu-i, futu-i, futu-i, futu-i! Cît am să mă mai fut, băi sooldatule, cu ţeava asta de tun?“. Cînd spunea „sooldatule“, lungea „o“-ul, făcea o mică pauză după „l“, apoi „datule“ cădea ca o înjurătură scuipată scurt. Ei, în dimineaţa aceea, văzîndu-ne visători, ne-a comunicat că s-a terminat concediul, că „aici n-ai venit la odihnă, băi sooldatule“ şi, ca să fie mai convingător, ne-a pus să scoatem armamentul din rastel, să ne echipăm şi ne-a dus pe platou. Era în jur de zece ianuarie, ger uscat, cum numai la Focşani prinzi, zăpadă pusă temeinic, în strat gros, scrîşnind sub bocanc; altfel, soare, copacii toţi albi, scînteind de zăpadă îngheţată: o minunăţie.

 

A început calvarul obişnuit: culcat, salt înainte, culcat, salt înainte şi tot aşa. După un sfert de oră, eram terminaţi, uzi, cu mîinile îngheţate, cu bocancii plini de zăpadă. Dar, la unul dintre culcaturi, cînd zăceam ca o vită, lungit în zăpadă, am apucat să mă uit la pomi şi la tot ce era în jur; şi era incredibil de frumos. M-am mirat că-mi arde de-aşa ceva. Parcă nu se potrivea. Apoi am înţeles. Ţin minte foarte distinct momentul acela. Iar pentru lecţia aceasta, pe care habar nu avea că mi-o oferă, că orice-ar face „ei“, oricît ne-ar chinui, există ceva ce nu-mi pot lua, îi sînt recunoscător lentului major Buzoianu.