Nu, nu vreau să-i iau pîinea de
la gură domnului Michael Haulică. Mă uit numai la programul de
guvernare, secţiunea dedicată învăţămîntului
superior şi cercetării. Las la o parte introducerea care pare
copiată dintr-un manual prost de pedagogie şi mă uit, uimit, la
lista obiectivelor. E construită cu presupoziţia implicită a
impenitenţei. Cine, adică, i-ar trage pe guvernanţi la răspundere
dacă obiectivele nu vor fi îndeplinite? Îi costă ceva
să înşire vorbe frumoase? Nimic.
Iată, de pildă, primul obiectiv.
„Realizarea unui sistem educaţional stabil, echitabil, eficient şi
relevant.“ Relevant, pentru cine? Stabil – dă, Doamne!, dar nu
prea văd cum, din moment ce nu mai prididim cu schimbările.
Echitabil? Perfect, dar faţă de ce şi de cine?
Al doilea e un fel de wishful thinking,
tradus în română prin gîndire cu premeditare:
„Asigurarea a 6% din PIB pentru educaţie“. Chiar aşa, în
plină criză, cînd nu e clar nici de unde se scot salariile?
Al treilea: „Asigurarea calităţii
şi stimularea excelenţei în învăţămîntul
superior de stat şi privat“. Minunat! Doar că, în urma
recentului audit prin care a trecut Universitatea din Bucureşti, am
înţeles că, pentru birocraţii de la Bruxelles pe care ne-am
grăbit să-i clonăm pe româneşte, universităţile sînt
un fel de fabrici, iar studenţii sînt „clienţi“ (cum vă
sună: „Dosar cu satisfacţia studentului“? Există.) În
paranteză fie spus, birocraţia comunistă era o dulce copilărie.
Printre indicatorii lor de calitate, cei legaţi de valoarea
ştiinţifică a corpului profesoral sînt cam pe ultimul loc.
Aşa cum s-a pornit, vor stimula excelenţa aşa cum o înţeleg
ei, în nici un caz cum o înţelegem noi, universitarii.
Cu criteriile astea, toată lumea va ieşi bine, nu e nici o şansă
să se ajungă la mult-trîmbiţata ierarhizare a
universităţilor. Sau, cine ştie, le vor ierarhiza, şi
Bucureştiul, Iaşiul vor ajunge la coadă pentru că au clădiri
vechi şi întunecoase. În fine, nu văd cum poate
guvernul să influenţeze cumva învăţămîntul privat
care, la noi, pare să fie stat în stat.
Obiectivul al cincilea, „Transformarea
educaţiei timpurii în bun public“, îmi e neclar, poate
că a apărut din eroare, cu referire la învăţămîntul
superior. Dar, oricum, nu pricep ce înseamnă aici bun public:
vor să interzică grădiniţele private? Sau să construiască
atîtea grădiniţe publice încît în cele
private să nu mai ajungă nimeni?
Obiectivul al optulea e cel mai
delicat: „Promovarea unui sistem de salarizare bazat pe
performanţă, concordant cu statutul cadrelor didactice în
societate“. Păi, dacă e „concordant“ cu actualul statut,
ne-am ars, devenim muritori de foame. Dacă întîi schimbă
cumva statutul cadrelor didactice în societate, e altceva; dar
cum să-l schimbi fără să umbli la salarii? La audierea
premergătoare investirii, doamna Andronescu a spus că majorarea cu
50% a salariilor profesorilor universitari e „uşor exagerată“.
Ei, aici am o problemă. Pentru că nu ştiu ce înţelege
domnia-sa prin „profesor universitar“. Studenţii, de exemplu, se
adresează şi preparatorilor tot cu „domnule profesor“. Dacă
doamna ministru care, ca rector al Politehnicii, ştie foarte bine
cum stau lucrurile, se referea la cei care au titlul de profesor,
atunci, da, majorarea e exagerată. Dar dacă se referea la întreg
personalul didactic din universităţi, atunci e indecent să susţină
că ar fi exagerată majorarea cu 50% a salariilor preparatorilor,
asistenţilor, lectorilor şi conferenţiarilor – cînd
raportul dintre salariul acestuia din urmă şi al unui profesor e
puţin peste. În aceste cazuri, majorarea cu 50% nu ar fi
exagerată, ci insuficientă. Cît despre salarizarea bazată pe
performanţă, rămîne, vorba bancului, cum am stabilit.
Minunat în teorie, dar cine defineşte performanţa? Şi cum o
măsurăm? Sper să nu auzim iarăşi despre voturile
studenţilor/elevilor sau despre aprecierea părinţilor. Iar cu
criteriile diverselor agenţii interne sau externe care monitorizează
şi certifică standardele de calitate, m-am lămurit (vezi mai sus).
La aşa obiective, urmează o listă de
direcţii de acţiune pe măsură. Vorbe, vorbe, vorbe. Mie unuia
nu-mi miroase a bine. Poate că-i de la răceală.